Castelul Bornemissza din Gurghiu

La 15 km de Reghin, în pitorescul peisaj al văii Gurghiului se găsește o comună ce deține adevărate comori istorice. Zidurile castelului construit aici în secolul 17 ascund veacuri întregi de istorie, intrigi, iubiri secrete și succesiuni ale celor mai importante familii nobiliare din Transilvania. Castelul de vânătoare al principilor, valorosul parc dendrologic ce adună la un loc specii extrem de diverse de arbori, muzeul de silvicultură, sunt doar câteva dintre obiectivele monumentale de la poalele dealului, pe care dăinuiesc ruinele cetății Gurghiului.

ZBUCIUMATA ISTORIE

A CASTELULUI

Castelul de la Gurghiu a fost construit în mai multe etape dar de la început a fost unul dintre importantele castele regale din Transilvania.

Din documente de arhivă reiese că între anii 1642-1643, principele Gheorghe Rakoczy I a construit o curie la poalele muntelui. Acesta venea foarte des pentru vânătoare la Gurghiu, domeniu care în acele vremuri era o proprietate princiară, aparținând visteriei statului. Din cauza unor probleme de sănătate, principele nu dorea să urce de fiecare dată până la cetate așa că a înălțat construcția la poalele dealului. Aceasta era o clădire cu un etaj, având în jur de 20 de camere, construită sub îndrumarea unui arhitect al principelui. Rakoczy a dat o foarte mare importanță acestui proiect, având în vedere faptul că a chemat meșteri din mai multe orașe transilvănene. Pietrele care s-au folosit la construirea acadrimentelor ferestrelor erau aduse cu căruța din Cluj, unde funcționa în perioada respectivă cel mai renumit atelier de sculptori în piatră. Până la sfârșitul secolului 17, domeniul a rămas în proprietatea lui Gheorghe Rakoczy I, revenind apoi în posesia trezoreriei.

În anul 1734, moșia a fost arendată pe timp de 99 de ani, familiei catolice secuiești, Bornemissza. Ei au desăvârșit construcția castelului. Folosind materiale de la ruinele cetății din deal, aceștia au construit restul clădirilor și capela castelului, iar în 1740 au amenajat și un parc dendrologic cu diverse specii de arbori, autohtone dar și exotice. În secolul 18, familia Bornemissza era foarte renumită în Ardeal. Cel mai important membru al familiei era Ioan Bornemissza, care era cancelarul Transilvaniei, al doilea om din ierarhia politică, după guvernator și locuia la Viena. Profitând din plin de această funcție, cancelarul a obținut multe favoruri, aducând familiei sale multă bogăție.

Perioada de zălog se termina în anul 1830, moment din care a început un lung șir de procese între familia Bornemissza, ridicată între timp la rangul de baroni și stat. Procesele au durat până în 1872, când baronii au pierdut domeniul în favoarea statului. Construcția castelului nu era însă singura investiție a familiei de nobili. Aceștia aveau și o manufactură de sticlă, în Glăjari, unde lucrau meșteri din Moravia, o fabrică de porțelan, hârtie și rachiu, precum și școli și case parohiale catolice, investiții pentru care au primit despăgubiri de la stat. După un proces ce a durat 27 de ani, arendașul Bornemissza, a fost despăgubit de stat cu suma de 500 mii de florini, iar domeniul a rămas în proprietatea statului.

În 1880, domeniul a fost transformat în castel de vânătoare pentru principele Rudolf Josef. Clădirea a fost reamenajată pentru nevoile principelui habsburgic. Venind des la vânătoare la Gurghiu, principele s-a îndrăgostit de pitorescul Ardeal, vizitând și alte zone și a organizat el însuși partide de vânătoare și concerte de muzică baroc în aer liber.

UN ALT CASTEL, ATINS DE BLESTEM

Castelul regal de vânătoare nu s-a bucurat de prea mulți ani de glorie. Se spune că familia imperială a fost blestemată de călugării Ordinului Sfântul Benedict, după ce fratele împăratului i-a izgonit de pe „sfânta lor limbă de pământ” din Marea Adriatică. În cazul lui Rudolf, blestemul a luat forma crimei pasionale. Principele s-a sinucis, din cauză că împăratul i-a interzis relația cu frumoasa balerină cehă, Maria Vetsera, respingând vehement intenția fiului său de a divorța de soția sa. Legendele spun, că prințul ar fi plănuit să se retragă împreună cu tânăra sa amantă la Gurghiu, fiindcă îndrăgise foarte mult acest domeniu, dar într-un moment de rătăcire, de cădere psihică și-a împușcat aleasa în somn după care s-a sinucis și el. O altă legendă spune că, deoarece comiterea adulterului a adus o mare ofensă imaginii curții imperiale, cei doi iubiți ar fi fost uciși din ordinul împăratului Franz Josef.

Perioada „regală” s-a încheiat odată cu moartea principelui, în 1893. Ulterior aici a funcționat o celebră școală care pregătea specialiști în pădurărit și cu profil cinegetic, unde au predat profesori care proveneau din cele mai diverse colțuri ale Imperiului Habsburgic. Prin construirea în zilele noastre a unui local nou de școală silvică, castelul a devenit Muzeu de vânătoare.

STAREA ACTUALÄ‚ A DOMENIULUI

La intrarea în curtea castelului, aparent rămâi plăcut surprins de starea în care se află acesta. Întregul ansamblu de clădiri s-a păstrat, spre deosebire de alte castele si conace din acea perioadă. La o privire mai amănunțită însă, îți dai seama că starea clădirilor e jalnică. În prezent, la Gurghiu se află un istoric de artă și un restaurator, care fac un studiu istoric în vederea reabilitării monumentului. Astfel s-au descoperit deja mai multe picturi murale datând din secolul 17.

„Deși starea actuală a edificiului e foarte precară, s-au păstrat multe elemente, atât din prima fază, perioada renascentistă cât și din perioada baroc, fiind una din cele mai bine păstrate clădiri din această epocă, în Transilvania. Castelul e una din cele mai reprezentative castele construite în stilul baroc”, a declarat istoricul de artă Kovacs Zsolt.

În urma studiului realizat aici s-au

descoperit picturi murale, reprezentând simbolic buna guvernare. „Dacă în urma cercetărilor, va reieși că există mai multe elemente de arhitectură originală, se va propune restaurarea lor și includerea acestor importante descoperiri într-un muzeu etnografic”, a completat Kiss Lorand, restaurator de pictură.

Până să fie restaurat însă, castelul are câțiva chiriași și nu dă semne că aceștia s-ar împuțina. Deși liceul silvic are o clădire modernă în care-și desfășoară activitatea, directorul acesteia, Mircea Miron, susține că nu va renunța nicidecum la sălile pe care le are în administrație.

„Vrem să dispunem în continuare de cele patru săli de clasă, care au aparținut școlii, nu avem nici cea mai mică intenție să mutăm muzeul, iar prin pivnițe ne vom mai ține cartofi și ceapă.”

Un alt corp de clădire este locuit de o familie, care stă aici în condiții deosebit de precare, fără apă curentă sau canalizare. Acestora li se adaugă proprietarul actual al castelului, primăria Gurghiu. Se intenționează renovarea castelului, dar în condițiile actuale rămâne un mister utilitatea pe care acesta o va avea.

BISERICUÅ¢A NIMÄ‚NUI

În curtea castelului, în anul 1730 stăpânii din acea vreme au construit o mică bisericuță romano-catolică, ce servea drept capelă a castelului. Biserica a fost decorată pe interior cu fresce în stil baroc, fapt ce dovedește influența pe care a avut-o asupra lui Ioan de Bornemissza șederea la Viena.

În anul 1938, ortodocșii au pus stăpânire pe capelă. Au aruncat placa din piatră, veche de sute de ani și au lipit o placă de marmură lucioasă pe care sunt cioplite cuvintele: „Această bisericuță a fost zidită în septembrie 1938 de către credincioșii ortodocși din Gurghiu…” Piatra antică aruncată în curte stă și astăzi mărturie a felului bizar în care această capelă a ajuns în mâinile ortodocșilor.

Credincioșii greco-catolici și-au construit o biserica mare în centrul satului. Totuși, ei își oficiază slujbele în micuța capelă din curtea castelului. Explicația e simplă. Ei sunt mai puțini și mai de voie, mai de nevoie au cedat biserica mare construită de ei, în favoarea ortodocșilor.

O situație cât se poate de ciudată. Construită pentru romano-catolici, c zidită de ortodocși conform plăcii de marmură neagră și folosită de către credincioșii greco-catolici, această bisericuță e a tuturor și totodată a nimănui.

Allain CUCU