Împărăția Cerurilor – coordonate biblice

În condițiile firești ale existenței umane, lacrimile sunt asociate cu stări de durere fizică provocată de boli sau accidente, dar și de suferințe sufletești, adesea mai adânci decât cele dintâi. Plânsul este darul Creatorului oferit omului ca un instrument de alinare a greutăților psiho-somatice, ca început al vindecării și revenirii la normalitate. Plânsul mai poate fi și de o altă natură, aflată la polul opus al durerilor, în circumstanțele speciale ale lacrimilor de bucurie.

O privire mai amplă a stărilor lacrimale va ușura percepția corectă a aserțiunii biblice rostite de Iisus Hristos în Predica de pe Munte:

„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4)

Lacrimile sunt expresia vizibilă a suferințelor, pătimirilor, durerilor fizice sau morale. Ele izbucnesc, fără a putea fi stăpânite, în urma unor stări grave ce depășesc puterea umană de a le controla. Glandele lacrimale descătușează picurii izvorâți din ochi ca o revărsare în hohote de plâns prin care se depășește suferința acumulată peste limita omenească de suportare. Rare sunt situațiile când astfel de puternice stări emotive se desfășoară în prezența altora, dar în intimitate sunt cunoscute de fiecare dintre noi, cei născuți în preajma Carpaților.

Sensibilitatea popoarelor latine se distinge de a altora, cum ar fi, de pildă cea a anglo-saxonilor. Englezii, americanii, germanii, scandinavii au ca parte a educației și culturii lor un puternic autocontrol emoțional, supus rațiunii care cenzurează ori ce formă de exprimare verbală, facială sau de atitudine a stărilor interioare. Dintre acestea, plânsul este una dintre cele mai grave forme de slăbiciune, disprețuită și blamată, mai ales de high life, persoanele din așa zisa înalta societate. O astfel de abordare severă a trăirilor interioare conduce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la stăril de frustrare, nemulțumire, apoi la maladii psihice greu de vindecat. Reprimarea lacrimilor și înăbușirea suferinței sub biciul oprobiului snob al unei societăți lipsită de sentimente, aduce implicit lipsa bucuriilor ce răsplătesc întotdeauna suferința asumată.

Asumarea benevolă a lacrimilor

Perspectiva creștină a acceptării benevole a lacrimilor este singura ce poate fi luată în considerație, pentru că Îl are ca model dumnezeiesc pe Hristos. Pătimirea nedreaptă la care S-a lăsat supus de bună voie i-a adus, după bătăi, scuipări, răstignire și acea batjocoritoare cunună de spini, transfigurată apoi iconografic în simbolul victoriei asupra morții și a păcatelor omenirii. După ce crucialul eveniment s-a petrecut pe Golgota, teama de represalii a apostolilor s-a topit treptat în timpul celor 50 de zile până la pogorârea Duhului Sfânt care i-a umplut de putere și înțelepciune. Iar puterea și înțelepciunea dobândită de la Tatăl Ceresc prin Fiul, le-a dat avânt în misiunea lor de răspândire a Cuvântului lui Hristos, a învățăturii călăuzitoare pe calea mântuirii și a recâștigării Raiului.

Îndurarea suferințelor

Societatea actuală s-a depărtat mult de perspectiva moral-creștină a asumării efortului omenesc de a urma modelul Crucii lui Hristos. Reprimarea durerilor fizice s-a transformat într-o ramură importantă a industriei farmaceutice ce a aruncat pe piața mondială munți de calmante, paleative ce amorțesc câtva timp discomfortul fizic al unei maladii, fără să vindece cauza. De asemenea și suferințele sufletești sunt tratate cu pilule antidepresive de medici ce nu înțeleg că ceea ce ei numesc depresie psihică este de fapt golul imens resimțit de omul depărtat de Creator și de hrana sufletească izvorâtă din grija Sa providențială, numită IUBIRE. Tranchilizantele și somniferele oferă sărmanului bolnav o amorțeală și un somn artificial din care se trezește cu suferințe tot mai mari, ce duc treptat la deznădejde și sinucidere. Pe când acceptarea durerii cu nădejdea neclintită în ajutorul Domnului asigură vindecarea, odată cu înaintarea pe Calea Raiului, deschisă tuturor oamenilor de Hristos, Mielul nevinovat Care a exclamat în grădina Ghetsimani: „Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei, 26, 38) Putem oare măsura suferința Domnului și jertfa pe Cruce?…Cu toate acestea ucenicii Săi i-au urmat pilda fără teamă, la fel și milioanele de creștini martiri din cele trei secole de prigoană. Explicația?…Ne este dată de Sfântul Apostol Pavel, odată cu epistola a doua către Corinteni:

„Hristos Care vă dă putere să îndurați cu răbdare… suferințele”

Puterea de a îndura cu bărbăție suferințele era cunoscută de apostolul Pavel, el însuși fiind ajutat să rabde prigoana, judecățile și la sfârșit moartea la Roma, prin decapitare. De asemenea, Sfântul Apostol Petru, încurajând pe creștinii din Bisericile Asiei Mici le scrie: „Întrucât sunteți părtași la suferințele lui Hristos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea Lui să vă bucurați cu bucurie mare” (I Petru 4, 13)

Patimile lui Hristos trebuie să fie și ale creștinilor, măcar însușite interior în meditații și rugăciuni, sau chiar trăite, asemenea mulțimilor de sfinți martiri, dintre care se cuvine să amintim aici glorioasa ofrandă a românilor care au coborât Palma lui Dumnezeu peste eșafodul de la Constantinopol, pentru a le ridica la Cer sufletele sfințite prin jertfa lor.

Sfinții Martiri Brâncoveni

Constantin Brâncoveanu, Domnul Å¢ării Românești (1688-1714), împreună cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul Ianachie, după îndelungi chinuri și torturi la care i-au supus păgânii otomani, pentru a-i descreștina, au rămas tari ca stânca în credința lui Hristos și au refuzat cu eroism creștin ispitele vrăjmașilor Domnului și ai Bisericii Sale, convinși fiind în adâncul ființei că astfel sufletele lor vor zbura lin în bucuria și fericirea fără margini a Luminii ce izvorăște dincolo de timp și spațiu, din Tronul Împărăției Sfintei Treimi.

Datori suntem în fața Lui Dumnezeu și a creștinătății să nu-i uităm, ci să-i cinstim cu evlavie ca pe cei aleși de Hristos dintre români, să spele cu sângele lor mulțimea păcatelor noastre, de ieri și de azi. Șase au fost la număr, dintre care feciorii Constantin, Ștefan, Radu și copilandul Matei, au ales jertfa sângelui lor curat, alături de tatăl, Voievodul Constantin și sfetnicul Ianachie.

Sfintele moaște ale Sfântului Martir Constantin, păstrate în Biserica Sfântul Gheorghe din București, luminează tainic România Ortodoxă, dincolo de ceruri și timp, ca o veșnică mângâiere a fericirii lacrimilor.

Alexandru Mihail NIŢĂ