Azerbaijan, mon amour
Aliyev cel bătrân conducea țara încă de prin 1969, asta după ce a fost câțiva ani șeful KGB din Republica Sovietică Socialistă Azerbaijan. La începutul anilor ’90, după căderea URSS a făcut o mică pauză îndeplinind doar funcția de guvernator al enclavei azere Nakhichevan. În 1993 a revenit în forță fiind ales președinte cu un procent de 98 la sută din voturi. În 2003, în pragul celui de-al treilea mandat, cel ce era considerat un fel de “pater patriae” este învins de boală. Dealtfel, avea să moară la 12 decembrie anul trecut într-o clinică din Cleveland.
Bine, bine și ce legătură are cu România? Ei bine, nici una. Decât la nivelul comparațiilor. Pentru că mi-e imposibil să nu fac nici o comparație. E imposibil să nu văd că Ion Iliescu, bătrânul care se retrage, îi lasă locul lui Adrian Năstase, fiul lui politic. Să nu văd că acesta din urmă monopolizează aproape întreg spațiul mass-media electronice și își subjugă efectiv televiziunea națională, unde tot a doua știre este despre el. Exact ca Aliyev fiul. Să nu văd cum toată suflarea statului, de la regii autonome până la instituții descentralizate, lucrează de zor pentru Năstase. Pentru prim-ministrul care vrea să fie președinte. Exact ca în Azerbaijan. O țară în care comunistul pe stil vechi a predat puterea comunistului pe stil nou, desăvârșind astfel prima “democrație dinastică” din lume.
L-am văzut pe Aliyev jr. zâmbind de pe afișe care îl înfățișau dirijând lucrările conductei petroliere Baku-Ceyhan (o investiție foarte importantă pentru economia acestei țări, dependentă de rezervele sale de hidrocarburi), l-am văzut vorbind de la pupitrul Consiliului Europei, sau dând mâna în spoturi TV cu cei mai cunoscuți artiști și sportivi ai țării. Într-un cuvânt, l-am văzut arogându-și cele mai diverse merite și legându-și numele în mod obsesiv de cele mai mari realizări sau proiecte care fac parte din dezvoltarea normală a unei țări și care au fost inițiate din bani publici. Îl vedeți pe Năstase trecându-și în cont toate realizările neamului începând de la retragerea aureliană încoace? Fără rușine! De la integrarea în NATO (care e meritul deosebit al descreieratului de Bin Laden, atacatorul Statelor Unite) și ridicarea vizelor pentru țările UE (un proces absolut normal pentru o țară care ar urma să intre în Uniune peste doi ani), până la geniala creștere economică care a dus la scăderea puterii de cumpărare a românilor. Căci până la urmă asta contează.
Șicanările la adresa opoziției nici nu le mai amintesc aici. Norocul acestei țări e că nu e prea săracă. Are petrol. Chiar dacă toate resursele țării sunt înghesuite în mâinile unei clici afiliate familiei Aliyev, amărăștenii nu mor de foame încă. Noi n-avem petrol. Iată o deosebire importantă. Însă avem o clică foarte sănătoasă din punct de vedere economic care stă bine înfiptă în jurul familiei Năstase.
În 15 octombrie 2003 Ilham Aliyev a câștigat alegerile prezindențiale din Azerbaijan din primul tur, cu un procent de 76.8 la sută. Când m-am întors în țară, m-am bucurat că trăiesc în România. Sper să nu mă fi înșelat.
