Povestea de film a artistului Eduard Costin

Are 94 de ani, este cel mai longeviv sculptor din țară, a participat la război, a muncit pentru refacerea interiorului bisericilor, a primit o mulțime de distincții și diplome, a muncit la canalul Dunăre-Marea Neagră, a fost unul dintre fondatorii Asociației Artiștilor Plastici, a muncit la reconstrucția capitalei după cutremurul din 1977. Este căsătorit de mai bine de o jumătate de secol, și are o fiică și o nepoată. Eduard Costin dorește acum să își publice memoriile, însă pentru asta are nevoie de un sponsor. Vom descoperi, pe scurt, în cele ce urmează povestea vieții sculptorului.

Reporter: Spuneți-ne, cum era Eduard Costin în tinerețe?

Eduard Costin: Familia mea este din Moldova. Când aveam cinci ani am venit cu familia în Ardeal, la Oradea, din cauza serviciului tatălui meu. Acolo am făcut școala primară, iar la vârsta de 14 ani m-am lăsat de liceu și m-am înscris la o școală de artă, la secția de sculptură, pe care am absolvit-o în cinci ani. După ce am terminat, am fost sfătuit de profesori, să merg mai departe pentru că sunt pe un drum bun. Am plecat așadar la București, unde am făcut încă patru ani o școală superioară. Eu eram sub apăsarea exercitării stagiului militar. Nu făcusem încă armata, deci vrând-nevrând, a trebuit să o fac. În 1939 m-am înrolat, iar pe urmă am rămas în cadrul armatei. În 1941 am primit ordin să trecem Prutul, adică să intrăm în război contra Rusiei. Am luptat la Odesa, în Crimeea, am trecut apele rusești, iar în 1942 mă aflam în fața Stalingradului, pus pe fapte mari. Am avut norocul că am reușit să găsim anumite cărări care ne-au dus înapoi pe unde am venit. Și în țară am intrat cu mare greutate, nu voiau să ne lase să trecem pentru că eram plini de râie și păduchi. După două săptămâni în care am stat în carantină, ne-am retras la unitățile noastre de bază. Eu m-am întors unde era familia mea refugiată, la Turda, unde am găsit un servici la primărie, ca desenator tehnic. La sfârșitul anului 1941 am fost rechemat în armată, pentru că făceam parte dintr-o unitate de transmisiune. Eram necesari, fiindcă noi țineam legătura între unitățile care luptau și unitățile care trebuiau să îi împrospăteze pe ceilalți. M-am întors la Stalingrad, iar pe urmă am fost din nou chemat în război, de această dată în Moldova, pentru că armata rusească spărsese fronturile noastre, și eram apăsați de ruși acolo. Am stat la mănăstire la Văratec. La 23 august a trebuit să fugim și din mănăstire, pentru că de la o vreme rușii au pus stăpânire pe noi. Pe urmă s-a făcut o înțelegere cu aceștia, și am intrat în război cu rușii împotriva nemților. Așa am intrat în județul Mureș, pe care l-am scos de sub robia germană și maghiară. Am avut noroc, am scăpat cu zile și de acolo, și ne-am retras la Sighișoara, să ne refacem. Pe urmă, am intrat în război în Ungaria, pe la Arad, până la Budapesta, unde am stat 52 de zile. Am trecut și de Budapesta, am intrat în Cehoslovacia, și ne-a ajuns luna mai cu pacea acolo, de acolo ne-au dat drumul și m-am întors la Turda. Norocul meu a fost că Ministerul Învățământului a organizat un examen pentru crearea cadrelor didactice. M-am prezentat la București la un examen de profesor de sculptură, și am reușit cu locul întâi pe țară. Așa am intrat în învățământ, iar în anul 1952 m-am căsătorit.

Rep.: Cum ați ajuns la Târgu-Mureș?

E.C: În 1968 mi s-a propus să vin aici să înființez o catedră de sculptură la Casa Pionierului. Am reușit să obținem rezultate foarte bune. În 1973 am dat un examen pentru gradul I didactic, iar în 1978 m-am pensionat.

Rep.: Ce ați făcut după pensionare?

E.C.: Am deschis un cerc de sculptură pentru oameni maturi, la Casa de Cultură a Sindicatelor, care a mers foarte bine până la Revoluție. Tot în acea perioadă am refăcut mobilierul și ornamentele interioare ale bisericilor, în ceea ce privește sculptura. Asta am făcut din 1979 până în anii 90. Acum sunt prim vicepreședinte la organizația „Cultul Eroilor”, sunt veteran de război, fac parte din Comitetul director al județului Mureș. Deci sunt ocupat. Printre altele, amicii mei mi-au scos două volume, la 90 și la 92 de ani, cu poeme scrise de mine. Eu acum aș vrea să îmi public memoriile. Le-am scris deja, dar problema cea mai mare e să le public. Munca mea este recunoscută prin diplome și distincții, însă nu vine nimeni să mă sponsorizeze să pot tipări cartea.

Rep.: Cum se făcea cultură pe vremea comunismului?

E.C.: Atunci aveam sprijin prin sindicat. Sindicatele aveau multe cercuri înființate, și mereu exista un colț unde se făcea ceva în domeniul culturii.

Rep.: Cum vedeți cultura astăzi? Credeți că este îndeajuns sprijinită?

E.C.: Nu prea. În ultimul timp tineretul nu mai aleargă după aceste gingașe gândiri care ar trebui să fie în capul lor. Este destul că știe să miște din corp și să tragă o țigară sau o bere.

Rep.: Cum vă distrați în tinerețe?

E.C.: Erau case de cultură, iar la țară existau cămine culturale. Acum mai sunt doar discoteci. De bine de rău, chiar dacă undeva exista o anumită îndemnare a tineretului pe o anumită cale, se mai strecurau și lucruri bune. Distracția mea principală era însă pescuitul, mai ales păstrăvul. Am colindat țara dintr-un capăt în celălat după păstrăv. E un pește nobil. Mi-au plăcut și excursiile, am făcut o mulțime de excursii, chiar și acum ca veteran. Ne ducem cu veteranii și ne mai plimbăm, chiar și la vârsta asta.

Rep.: Unde se află astăzi sculpturile dumneavoastră?

E.C.: Am lucrări prin toată lumea. Am dat la prieteni și cunoscuți, dar la majoritatea le-am dat gratis. Cele mai multe și mai frumoase se află la fiica mea.

Rep.: Credeți că se poate trăi din cultură astăzi?

E.C.: Se poate, sigur că da, dar numai dacă ai sprijin. Fără sprijin nu se poate nimic, pentru că și atunci sprijinul venea din partea din partea sindicatelor, a caselor de cultură. Și acum există unități care sprijină arta, de exemplu, Uniunea Artiștilor Plastici sunt foarte bine sprijiniți de persoane particulare.

A consemnat

Laura VIMAN