Noul etalon monetar

La Conferința de la Baghdad din 10 – 14 sept. 1960 a luat naștere OPEC (The Organization of the Petrolium Exporting Countries), organizație formată la vremea respectivă de Iran, Irak, Venezuela, Arabia Saudită, Kuwait, ulterior devenind membre și alte state din lumea arabă, care dețin cele mai mari rezerve de “aur negru”. În acest context, SUA, marea forță mondială, au reușit să obțină un lucru ce va ghida întreaga istorie, vreme de 30 de ani în favoarea lor, anume ca vânzarea petrolului să se facă în moneda americană, dolar. Astfel SUA primesc “podiumul” și devin cea mai mare putere mondială din punct de vedere economic, deținând un “ușor monopol” pe țiței.

La începutul anilor ’70, SUA schimbă radical viziunea asupra banilor. Din cele mai vechi timpuri, în sec II î.e.n , întâlnim moneda în lumea orientală, Asia Mică, Mesopotamia, înlocuindu-se astfel trocul. Mai întâi apare moneda din cupru, bronz, apoi aur și argint, metale ce reprezintă prin cantitatea pe care o au valoarea unui bun achiziționat. În lumea modernă fiecare stat are o cantitate de aur prin care garantează emisiunea de bancnote. În funcție de această cantitate un stat este mai mult sau mai puțin puternic. Bancnotele devin astfel niște chitanțe, iar cel ce le deține se poate duce la bancă să își obțină cantitatea de aur garantată de către stat, prin tezaurul acelei țări. SUA renunță la această practică, pentru a profita din plin de poziția sa dominantă de pe piață, renunțând la garantarea monedei naționale. Practic SUA emit bani fără valoare. Dolarul nu mai este garantat. În ciuda acestui lucru celelalte state sunt obligate să cumpere dolari.

În anul 1999, OPEC, face o altă intervenție majoră în piață, schimbă moneda autoritară dolar, cu euro. Toate emisiunile de dolari încep să se zdruncine, deoarece bancnota ajunge la bancă și nu își mai poate susține valoarea. Timp de 30 de ani această bancnotă a fost emisă fără acoperire, dar cu profituri uriașe pentru SUA.

Administrația Bush începe să apară cu o sumedenie de scuze prin care încearcă să argumenteze nevoia izbucnirii unui război în Irak, invocând astfel faptul că irakienii dezvoltă armamente de distrugere în masă, asumându-și rolul de salvator al lumii.

În realitate, la o simplă analiză a faptelor, observăm că de fapt SUA doresc să își protejeze economia, dorind ca Irakul să revină la moneda dolar, să atragă atenția celorlalte state membre OPEC că pot păți același lucru. Americanii își atrag de partea lor două forțe mari, Marea Britanie și Australia, care trebuie să vegheze și să domine Orientul Mijlociu. SUA reușesc să îl înlăture de la conducerea Irakului pe Saddam Hussein, având argumente “logice”, are legături cu gruparea teroristă Al -Qaeda și susține financiar aceste rețele de teroriști. Există însă o contradicție în aceste măsuri pe care le ia SUA în această luptă pentru apărare, o observă și alți scriitori, jurnaliști, care notează faptul că americanii sprijină “Lovitura bogaților” în Venezuela, subminând astfel guvernul acestei țări, ales în mod democratic.

În același timp lupta și pentru economia lor. Încep construcțiile masive, zgârie norii, investiții serioase de capital.

Băncile devin din ce în ce mai relaxate la acordarea de credite, fiindu-le suficientă garanția imobiliară, așa era și normal să se întâmple, o dată ce moneda națională nu avea acoperire în aur. Aceasta trebuia să fie garantată de ceva, anume de valorile imobiliare. Ba mai mult, la începuturile anilor 2000, se renunță și la aceste garanții, pentru a spori consumul, nu se mai ține cont de faptul că omul nu își poate permite, banii trebuie investiți pentru a putea fi acoperiți. Fără discuție că în acest moment nu mai putem vorbi de dolar ci de “energodolar”, “petrodolar”, instrumente care nu sunt însă la îndemâna maselor, care în definitiv aduc prosperitate, ele votează, chiar dacă acestea pot fi manipulate, aduc venituri pentru o parte sau alta.

Piața imobiliară din SUA devine saturată, apar în piață alți jucători, “marii investitori”, care doresc dezvoltarea economică a statelor din fostul bloc comunist. Piața liberă ce îi aștepta și care este aducătoare de profituri fascinante. Aceștia nu își fac intrarea pe piață oricum. Mai întâi omoară economia acelor țări, distrugând motorul acesteia, producția, și apoi, cu pași rapizi, apare salvatorul, “marele investitor”, care reușeste să cumpere acele fabrici producătoare pe sume infime, pentru ca în scurt timp o parte dintre acestea să producă pentru a asigura un venit constant pe termen mediu si lung, iar cealaltă parte să aducă venituri halucinante în termen scurt, prin constituirea unor oligopoluri pe piața imobiliară.

John Kenneth Galbraith (“Societatea perfectă”) susține ideea că o societate sănătoasă nu poate funcționa fără producție, fără servicii și mai ales fără o distribuire a veniturilor într-o manieră acceptabilă atât din punct de vedere social cât și economic. Prima condiție susținută de acesta este oarecum îndeplinită dacă privim ca piață unică zona U.E, împreună cu statele membre care participă la această piață fiecare cu specificul lui de jucător economic. Spania este recunoscută ca fiind una dintre cele mai mari producătoare în agricultură (zona UE), așa cum este și Portugalia, Germania – producătoare de mașini, etc. Distribuirea veniturilor într-un mod inechitabil face ca societatea și implicit economia să se dezechilibreze. O societate stabilă este aceea care are o pătură socială de mijloc solidă. Pentru a se crea acest nivel, statul are un rol foarte important având putere prin exercitarea funcțiilor sale.

Creșterea economică a Europei Occidentale dar și a Americii a făcut ca pătura de mijloc să se dezvolte și în România, fiind o piață de desfacere virgină.

Plecând de la piramida nevoilor lui Maslow cu cele cinci nivele (fiziologice, de siguranță, de iubire și apartenență, de stimă, și de autocunoaștere/autodepășire) observăm că omul are întotdeauna nevoie de o casă/ proprietate. Deținând-o, el crește în ierarhie și își protejează valorile, ajungând astfel la concluzia că în contextul actual economic, social, politic, cultural, proprietatea este cea mai mare valoare și protecție pe care acesta o poate avea.

Aurelia Frătean