Radu Șerban: „Târgu Mureș-ul este prea puțin cunoscut la Bruxelles”

„De zona Mureșului mă leagă cele mai frumoase amintiri ale copilăriei și adolescenței”, ne destăinuia, în ediția trecută, Radu Șerban, ministru plenipotențiar în cadrul Ambasadei României la Londra și unul dintre negociatorii din umbră, în vremea cât a lucrat la Bruxelles, ai aderării României la UE. Revenim astăzi cu partea a doua a interviului acordat de către diplomatul mureșean în exclusivitate Ziarului de Mureș.

Rep.: Ce se cunoaște despre Târgu Mureș la Bruxelles?

R.Ș.: Simt în substratul întrebării nemulțumirea că, din păcate, Târgu-Mureșul este prea puțin cunoscut la Bruxelles. Veți spune că e și vina mea. Sigur, fiecare își promovează propria țară, pe cât posibil. Fără să mă scuz, așa vrea să știți că la Bruxelles, mai ales în instituțiile europene, munca este foarte compartimentată, timpul înseamnă bani. Am întâlnit acolo suedezi care vorbeau între ei în engleză, pentru a înțelege mai ușor eurojargonul. Nu i-a acuzat nimeni că își neglijează propria limbă. Oameni pragmatici! Cei de acolo nu au timp de sentimentalisme.

Prin anul 2001 am fost la câteva reuniuni, la Comisia Europeană, împreună cu directorul general al combinatului Azomureș, într-o foarte complexă acțiune antidumping înaintată de Direcția Generală Concurență la exporturile de uree ale acestei companii pe piața U.E. Cred că am pus pasiune în ceea ce făceam, ca să-mi ajut „consătenii”. Atunci s-a auzit mai mult de Târgu – Mureș în capitala Europei.

Și pentru că „dumping” înseamnă – pe scurt – vânzare sub preț, revin la prețul unei mărfi, acela care se poate obține pe ea la un moment dat. Sper ca orașul tinereții mele să-și probeze singur, la Bruxelles, valoarea. Este nevoie de multă voință și muncă, pentru a face din Târgu – Mureș, cândva, capitala culturală a Europei, cum a fost Sibiul. Ori – altceva, de genul Maastricht sau Schengen. Nu știa nimeni de Schengen până la semnarea faimosului Tratat. Știți, am fost la Schengen cu soția, în excursie, cu mașina, să punctez pe harta-mi europeană acest faimos „oraș”. La circa doi kilometri de la intrare, după ce am trecut de un restaurant și o benzinărie, am văzut indicatorul de ieșire din oraș. Credeam că am greșit drumul, dar nu, acesta era orașul faimosului „Tratat de la Schengen”. Unde s-a semnat tratatul? Nu în vreun castel, nici în vreo faimoasă clădire ci … pe un vaporaș, pe frontiera între Germania și Luxemburg formată de râul Mosel. Va curge multă apă pe Mureș până edilii vor convinge autoritățile de la București și Bruxelles să organizeze acolo un eveniment cu profunde semnificații europene, așa încât pe harta Uniunii să se înfigă un steguleț cu cele 12 steluțe în dreptul Târgu-Mureșului. Rămân optimist!

„Va curge multă apă pe Mureș până edilii vor convinge autoritățile de la București și Bruxelles să organizeze acolo un eveniment cu profunde semnificații europene, așa încât pe harta Uniunii să se înfigă un steguleț cu cele 12 steluțe în dreptul Târgu-Mureșului. Rămân optimist!”

Rep.: Tocmai s-au încheiat alegerile europarlamentare. Revine extrema dreaptă ca un curent puternic în Parlamentul European? Care ar fi cauzele?

R.Ș.: Mă împingeți în păcat, mă îndemnați să am idei politice, iar statutul meu diplomatic nu-mi îngăduie așa ceva. Chiar dacă exprim păreri strict personale, fără legătură cu prestigioasa instituție la care lucrez, evit sfera politică, pentru a nu da naștere la interpretări. Poate când voi ieși la pensie îmi voi permite astfel de păreri. Până atunci, pot doar să constat, ca și dumneavoastră, o oarecare revenire a extremei drepte în Europa, în general. Acesta este un fapt. Lumea a mai uitat atrocitățile războiului, însă am observat și în Marea Britanie că oamenii de bun simț și de bună credință nu stau cu mâinile în sân. La prima încercare de conferință de presă după câștigarea a două locuri în Parlamentul European, Nick Grifin, șeful partidului extremist British National Partz, a fost atacat cu ouă. Cred că soluția simplă este aceea a propriilor anticorpi, care vor ține extremismul în limitele unei democrații sănătoase, decente. Subscriu la cea mai comună explicație a acestei recrudescențe: criza economică globală suprapusă crizei identitare a Uniunii Europene (sub impactul respingerii Tratatului Constituțional în Franța și Olanda). Când oamenii trăiesc mai rău, populismul prinde rădăcini.

Rep.: Relatați-ne, pe scurt, celebra deja poveste a „înmatriculării” pălincii românești, în dosarul de negociere cu UE.

R.Ș.: Povestea înregistrării „pălincii” este adevărată, este o reușită a negociatorilor noștri, la capitolul agricultură, capitol la care am avut și avem oameni pricepuți și, mai ales, un excelent specialist la Bruxelles: Achim Irimescu. Reușita își are originea într-o neatenție anterioară, când Ungaria își înregistrase marca „palinka”, fără reacții românești. Pentru negociatorii români părea tardiv, părea o misiune imposibilă să protejeze marca drept una românească, după ce fusese înregistrată. Dar pentru că, după ce se încurcă, românul se și descurcă, a făcut-o și de data aceasta – cu multă insistență, abilitate , lobby la Comisia Europeană și … un mic artificiu. Existența unei mărci „pălincă” alături de „palinka” este o chestiune nu doar de grafie, ci și de calitate: în timp ce „pălinca” are circa 50 de grade, „palinka” doar 35. Mai mult, palinka are și coloranți, nefiind 100 % naturală, ca pălinca românească. Nu știu câte beneficii bănești ne-a adus această reușită, dar succesul a făcut valuri și pe Dunăre la Budapesta, unde premierul de la acea vreme a fost acuzat de unii conaționali, de înaltă trădare, știut fiind faptul că este născut în România.

Rep.: Personal, de ce credeți că România face pași atât de mici în procesul efectiv de integrare în UE?

R.Ș.: Aș îndrăzni să vă contrazic: unii pași sunt mari, chiar imenși. Îmi amintesc de un demnitar român care, în anul 1999, venit la Bruxelles în calitatea sa oficială, îmi spunea, convins: „aderarea ? – nici peste 20 de ani!”. S-a înșelat. Eu speram chiar mai devreme, în 2004, într-un adevărat „big bang”, ceea ce n-ar fi fost imposibil. Pașii sunt mari, ei trebuie echilibrați. Vedeți dumneavoastră, revenind la principiul mersului pe bicicletă, o viteză prea mare implică și ea riscul căderii sau al accidentelor. Am făcut unii pași atât de mari încât acum trebuie să ne „tragem puțin sufletul”, oboseala integrării, „fatigue” cum a intrat în jargonul european, se resimte și la noi. Exemplul intrării în zona euro! Aici i-am depășit pe britanici și pe danezi, care nu au făcut încă pasul nostru, al unei clauze prin care să se oblige să preia moneda unică, atunci când vor fi pregătiți. România l-a făcut, prin tratatul de aderare. Fără a vă plictisi cu detalii tehnice, amintesc doar că data țintă a aderării noastre la eurozonă, 2014, depinde de „pașii”, mai mari sau mai mici, spre stabilitatea macroeconomică și îndeplinirea criteriilor de la Maastricht.

Mai sunt și alți pași mari. Am ratificat printre primii Tratatul de la Lisabona. Puțină lume știe, la noi în țară, de ce și când, dar pasul s-a făcut. Aceștia sunt pași imenși. Uneori ar trebui însă, consolidat terenul pe care am trecut. Pașii pot fi imenși pentru procesul de integrare în sine, dar mărunți pentru beneficiile economice ale țării. Poate aici aveți dreptate, pașii spre prosperitatea rezultată din integrare sunt încă timizi.

Rep.: Cu ce se poate lăuda România la Bruxelles și pentru ce trebuie să-și pună cenușă-n cap?

R.Ș.: România poate să se laude că este un stat mare în Uniunea Europeană, ocupând locul 7 ca populație, deci în prima treime, dacă împărțim cele 27 de membre în trei categorii: mari, mijlocii și mici. Sunt mulți indicatori la care România se situează peste media U.E. Să privim spre independența energetică, atât de importantă astăzi. România a ajuns auto-suficientă la producția de gaze naturale și doar nevoia de întreținere a infrastructurii mai menține importurile de gaz din Rusia. Energiile regenerabile reprezintă, la noi în țară, o cotă mult mai mare în mix-ul energetic național decât pe media U.E., mai ales datorită hidrocentralelor. Dacă luați orice ediție a statisticilor europene, veți descoperi multe surprize plăcute, despre care se știe prea puțin. Sondajele de opinie ne evidențiază drept cel mai pro-european popor din Uniune, în același timp printre cele mai credincioase și cele mai optimiste.

Cenușă-n cap? Avem doar 14 voturi în Consiliu – conform Tratatului de la Nisa, când după regulile aritmeticii avem dreptul la 17. Portofoliul de comisar pentru multilingvism, fără să jignesc pe nimeni, este sub ceea ce merită România. Proporțional cu populația țării, avem prea puțini funcționari în instituțiile europene, nu pentru că nu și-ar dori românii, nu pentru că n-ar fi competenți, dar din motive pentru care ar fi nevoie de puțină cenușă pe anumite capete de decizie.

„Sunt mulți indicatori la care România se situează peste media U.E. Să privim spre independența energetică, atât de importantă astăzi. România a ajuns auto-suficientă la producția de gaze naturale și doar nevoia de întreținere a infrastructurii mai menține importurile de gaz din Rusia.”

Rep.: Acum lucrați în cadrul Ambasadei României la Londra, în Marea Britanie. Sunteți ministru plenipotențiar. Ce faceți concret în această poziție?

R.Ș.: Londra, spre deosebire de Bruxelles, este o metropolă. Abia aici am început să înțeleg mai bine globalizarea și rolul U.E. în economia lumii, ca și rolul Marii Britanii de punte transatlantică. Am urmărit cu mare atenție summit – ul G20 din 2 aprilie anul acesta și am înțeles de ce a avut loc la Londra. Centru financiar de maximă importanță în lume, city-ul londonez este unul din cei doi plămâni care ventilează lichiditățile în lume, alături de New York.

La Ambasadă, răspund de cooperarea macroeconomică și financiară, desigur cu diverse interferențe în domenii precum energia sau politicile comerciale, atunci când tematicile se întrepătrund. Adevărat laborator de gândire al economiei mondiale, Londra deține un număr mare de somități și atrage, la conferințe, dezbateri, seminarii și alte evenimente, mari personalități ale lumii. Am avut deja privilegiul să audiez pe recentul laureat al Premiului Nobel pentru economie, Paul Krugman, pe diverși comisari europeni, pe renumitul profesor Jeffrey Sachs și multe alte nume ale economiei de astăzi. Diplomația se face în dialog cu oamenii, altfel ar fi de ajuns Internetul și telefonul. Marea Britanie a fost, cred, fără să exagerez, cel mai constant susținător al României în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Continuăm să culegem dividendele acestei atitudini prietenești și încercăm să ne aliem pe diverse dosare europene, într-un exercițiu de dublu profit, sau chiar triplu, dacă luăm în calcul că atingerea unor obiective comune poate fi benefică întregii Uniuni.

Unul din fondatorii diplomației britanice, Henry Wotton, în 1604 când a fost trimis ambasador la Veneția, definea diplomatul drept „o persoană onestă trimisă să mintă în străinătate pentru binele țării sale”. Eu n-aș zice că trebuie să mint, dar sunt bucuros să văd partea plină a paharului și constat, în ciuda unor imagini deformate din presă, că românii sunt bine apreciați la Londra.

Rep.: Care sunt problemele urgente ale românilor care trăiesc în Marea Britanie și, în general, în Europa?

R.Ș.: Din câte i-am cunoscut, românii din Marea Britanie, sunt oameni harnici, oameni talentați, oameni dinamici, sociabili și bine văzuți, mult peste ceea ce se publică în presă, și la ei, și la noi. Recent, la frizer, când au aflat că sunt român, mi-au vorbit imediat despre o sculptoriță româncă talentată, Mariana Gordan. Am întâlnit la universitățile din Oxford și Kent adevărați cercetători români cu un excelent prestigiu în cercurile universitare. Zilele acestea am citit în „Daly Telegraph” următorul titlu: „Alina Cojocaru dansează mai bine decât oricine pe această planetă în Diamantele fermecate”. Este vorba de balerina româncă de la opera Covent Garden din centrul Londrei. L-am reîntâlnit aici, la o frumoasă expoziție, pe sculptorul și prietenul Marian Sava, cunoscut cu ani în urmă, la Bruxelles. „The Times” anunța zilele trecute concertul la Londra al Aurei Urziceanu, cea care a cântat cu Duke Ellington (în 1972 la Carnegie Hall), Quincy Jones și Ella Fitzgerald.

Mă bucur să văd, duminică de duminică, biserica de pe Fleet Street înțesată de români. Îmi sporește încrederea în neamul nostru, când văd că nu ne pierdem identitatea după deschiderea frontierelor europene. Avem libertatea, acum, de a fi români și ortodocși, fără opreliști.

Dacă mă întrebați de „probleme”, ele sunt cele ale unor oameni comuni: înainte de toate sănătatea, grija pentru copii, bunul trai, viața socială. Aceasta din urmă ne cam lipsește la toți, pe măsură ce Internetul, televizorul și sms-urile iau locul clasicelor întruniri. Colegii de la secția consulară, care au dialog zilnic cu românii de aici, v-ar putea spune mai multe, însă îmi amintesc că la Bruxelles, unde am coordonat o vreme și acea secție, în anul 2006 s-au înregistrat peste 365, mai mult de una în fiecare zi a anului.

Rep.: Aveți și o bogată activitate publicistică, ne puteți da câteva detalii în acest sens?

R.Ș.: A avea opinii, a scrie și nu doar a descrie, implică un anumit curaj. Prin scris încerc să-mi verific ideile, să ies cu ele în lume, să le probez validitatea. Am scris și scriu, în principal, despre economia europeană. Am la Editura Tribuna Economică, în pregătire, o a patra carte din ciclul integrării europene, cu titlul “Diplomație economică europeană”. Articole diverse mi-au apărut în reviste de specialitate, Tribuna Economică, Capital, Revista de drept comunitar, Romanian Economic Journal, Economistul, dar și în cotidiene cum ar fi Curierul Național sau România Liberă. În anul 2000, după ce mi-am luat doctoratul în integrare europeană, am publicat un dicționar de comerț.

Pioasa amintire despre un unchi, fratele bunicului, primul episcop ortodox al românilor din Statele Unite, Policarp Morușca, m-a îndemnat să scriu cartea “Prea Sfințitul Policarp”, apărută în anul 2007 la Editura Dareco. Am cules o parte din scrierile vrednicului de pomenire arhiereu, în cartea „Arc spre mileniul trei”, apărută în 2008.