Teroarea ca metodă

Impunându-și controlul asupra întregii societăți românești, după 6 martie 1945 P.C.R. a acționat pentru reorganizarea aparatului de stat ce trebuia să servească scopurilor sale politice. Concomitent cu organizarea justiției care trebuia să devină o “justiție a clasei muncitoare”, în anii 1948-1949 au fost create Securitatea și Miliția populară. Securitatea a fost un instrument de teroare și represiune, îndreptat împotriva oricărui opozant al noului regim, ea având dreptul de a aresta (de cele mai multe ori fără mandat), de a ancheta și chiar de a ucide. Justiția – instrument aservit regimului comunist – juca doar rolul de figurant într-o piesă regizată la Moscova și pusă în scenă aici, în România. Justiția trebuia să dea o aparență de legalitate unor crime, samavolnicii și abuzuri de neimaginat comise de Securitate. 

În concepția PCR – ca de altfel a tuturor partidelor comuniste din statele satelite Moscovei – trebuia reformată și reorganizată justiția. Aceasta urma să răspundă fără ezitare imperativului de “pedepsire exemplară a dușmanilor poporului” în spiritul “vigilenței de clasă”. Pe 20 și 21 ianuarie 1945, au fost adoptate în acest sens două legi. Prima prevedea urmărirea și pedepsirea criminalilor de război, mergând de la diferite măsuri punitive, până la pedeapsa cu moartea, și urmărirea și pedepsirea celor vinovați de catastrofa țării. A doua lege prevedea înființarea în întreaga țară a “tribunalelor poporului”. 
Cariere făcute
peste noapte
În martie a venit în vizită la București împuternicitul Consiliului Comisarilor Poporului al URSS privind problemele Comisiei Aliate de Control în România, Andrei I. Vîșinski. Indicațiile sale privind reforma în justiția română, au fost considerate deosebit de prețioase. Trebuie spus faptul că acesta avea experiență, iar sfaturile sale o mare greutate. Vîșinski, care avea el însuși formație de jurist, avusese cea mai importantă contribuție la reformarea justiției sovietice și contribuise la elaborarea Codului penal sovietic. De asemenea avea și o mare experiență în regizarea proceselor-spectacol de la Moscova, iar experiența se cerea a fi împărtășită, nu-i așa?
Aplicarea acestor două legi a început în aprilie-mai 1945. Selecția cadrelor din justiție s-a făcut pe baza a trei criterii: apartenența la PCR, devotamentul față de partid(care trebuia dovedit în cel mai scurt timp) și originea socială. S-a creat astfel o nouă componentă a birocrației comuniste, parte a noii nomenclaturi ce se năștea în România, nomenclatura roșie. Profesioniștii au fost îndepărtați din sistem și după un timp încarcerați.
Marea răfuială 
Un prim proces spectacol a fost cel al lui Ion Antonescu și al colaboratorilor săi. Ion Antonescu a fost arestat de armată la 23 august 1944 cu o parte din membrii cabinetului său. Predați de către armată comuniștilor, aceștia din urmă i-au transportat la o casă conspirativă din cartierul Vatra Luminoasă și apoi i-au predat sovieticilor, care i-au anchetat aproape doi ani. Odată ancheta terminată, în 1946 grupul Antonescu a fost predat de sovietici românilor, dar sentința fusese deja stabilită la Moscova. Procesul-spectacol urma să aibă loc la București cu concursul justiției române, care trebuia să dea aparența de legalitate în pronunțarea unei sentințe prestabilite, mai ales că la proces participau ziariști și observatori străini. În zilele procesului, în sala arhiplină au fost aduși “spectatori” atent selecționați care trebuiau să se “indigneze ” ori de câte ori acuzatorul public Dumitru Săracu rostea un cap de acuzare împotriva celor din boxă.  
Un alt proces-spectacol a fost cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu. Arestat în august 1948, fostul ministru al Justiției comuniste, avea să fie el însuși în 1954 protagonistul unui proces de “senzație”. Cel ce contribuise decisiv la fundamentarea “justiției de clasă”, se vedea acum în postura de acuzat ca agent al siguranței burghezo-moșierești și agent al serviciului de spionaj englez. Cu aprobarea Moscovei, avea să fie executat în același an, la trei zile după pronunțarea sentinței. În numele victoriei cauzei comunismului, justiția își făcuse datoria. Ambele procese au fost îndelung mediatizate în presa română, controlată și cenzurată de partid. Alte procese de același tip – dar de mai mică anvergură – aveau să fie “regizate” în întreaga țară. Toate erau menite să contribuie la sporirea climatului de teroare, frică și suspiciune permanentă instaurat de Securitate.
1961. Proces
spectacol
la Târgu Mureș
În 1960 un grup de 32 de tineri din Târgu Mureș au format o Frăție de Cruce după model legionar. Erau elevi la mai multe licee din oraș: Papiu, Unirea, Comercial, Industrial. În naivitatea lor și aflați la vârsta unei exaltări fireeseră să procure armament și să lupte în munți împotriva regimului. Unul dintre ei i-a denunțat Securității. A urmat arestarea, o anchetă de o rară brutalitate și un prilej de instrumentare a unui proces-spectacol de anvergură  locală. Acesta s-a desfășurat în august 1961, într-o sală din fosta Fabrică “Ciocanul”(azi Electromureș). Elevi și profesori de la respectivele licee au umplut sala. Cei ce urmau să fie judecați în ședință publică se aflau încătușați pe scenă, iar unii dintre elevi și profesori îi huiduiau și îi scuipau. Matei Marin, elev în clasa a X-a atunci, aflat printre cei condamnați, relatează: “Noi eram pe scenă. Nu pot să-i uit pe colegii mei – azi oameni cu situații foarte bune – care treceau pe lângă noi, ne huiduiau și scuipau: Scridon Maria, Trifan Ioan, Cealâc Emilia și Nedelcu Ioan… Sora mea Matei Magdalena, obligată să vină și ea la proces, pentru că lăsase capul în jos, era trasă de păr de profesoara Borza Elvira care-i striga din când în când, să privească la banditul de frate-său. Adică la mine. Printre cei condamnați atunci au fost: Iuliu Bucur, ajuns medic, Caius Viorel Boeru, care a emigrat în SUA și a ajuns agent FBI, Emil Sfetcu, regizor mai târziu, Liviu Pop, care trăiește aici în Târgu Mureș. Mulți, foarte mulți…Nu mi-i mai aduc aminte pe toți.” Condamnați la diferite termene, acești tineri au avut șansa să iasă din pușcăriile comuniste în 1964, urmare a unui decret de grațiere. Traumatizați, dar încă tineri, cei mai mulți dintre ei s-au integrat în noua realitate politică și socio-economică acceptând-o. Teroarea ca metodă, se dovedise eficientă. Frica – un sentiment uman în fond – li se inoculase în suflete, iar orice formă de rezistență era exclusă. Acest sentiment fusese de fapt inoculat la scara întregii societăți românești. Am reușit oare să ne eliberăm cu totul de el?

Execuțiile de la Luduș

În septembrie 1950, doi cetățeni din plasa Luduș (mai precis din Papiu Ilarian) pe nume Bihoreanu și Leluț, au fost împușcați din ordinul maiorului Kovacs Mihail, șeful Serviciului de Securitate Turda, serviciu în a cărui competență intra și Ludușul. Cei împușcați îndrăzniseră să facă propagandă împotriva înscrierii în gospodăriile colective. Kovacs Mihail și șeful său, colonelul Mihail Patriciu, director al Regionalei de Securitate Cluj, au fost chemați la București în octombrie 1950, pentru a fi anchetați în legătură cu nerespecaterea dispozițiilor date de Direcția Generală a Securității Poporului privind execuțiile. Nu s-au dispus măsuri penale împotriva celor doi securiști. Lui Kovacs i s-a reproșat doar faptul că nu a cerut în prealabil aprobare de la București pentru execuții sub acoperirea flagrantului. După cum vedem, pe cei de la București nu-i interesa fondul problemei, ci modul de rezolvare care trebuia să fie ca la carte. E doar un exemplu de cinism și birocrație al Securității române.