Sărbătorile românești de iarnă

Obiceiurile și sărbătorile românești de iarnă reprezintă o fuziune extrem de bogată și originală între ideile creștine și vechile tradiții păgâne. Cel mai bogat repertoriu de obiceiuri se desfășoară între 20 decembrie și 7 ianuarie, cu precădere în lumea satului, unde sunt nelipsite datini ca umblatul cu capra, Steaua sau Plugușorul. Potrivit etnologilor, sărbătorile de iarnă sunt expresia vechiului ritual al celor Douăsprezece Zile – dintre Crăciun și Bobotează, comun întregii Europe Orientale, fiind un exemplu viu de creștinare a unei întregi moșteniri tradiționale păgâne.

Cercetătorii au identificat trei principale elemente păgâne care au fost integrate, cu mai mult sau mai puțin succes, sărbătorii creștine:
1. Omul privit ca “stăpân” al cosmosului ce influențează desfășurarea ciclului naturii făcându-l favorabil sieși prin acte imitative ori prin puterea cuvântului (urarea ce devine realitate);
2. Utilizarea unor practici cum ar fi zgomotul asurzitor obținut printr-o serie de instrumente sau cascadele de râsete nestăvilite, pentru alungarea spiritelor ostile omului;
3. Considerarea acestei perioade a anului ca fiind favorabilă comuniunii celor vii cu cei morți, fapt ce provoca multă bucurie.
Ignatul Porcilor
Seria sărbătorilor este deschisă de Ziua de Ignat, numită și Ignatul porcilor, care cade în 20 decembrie. Este ziua în care a fost rânduită datina tăierii porcului de Crăciun. Deși numele zilei se trage de la Sf. Mucenic Ignatie Teoforul, pentru țărani, Ignat a fost un simplu om necăjit care, vrând să-și taie porcul, a scăpat securea în capul tatălui său, omorându-l pe loc. Ignat s-a căit toata viața și a primit, în cele din urmă, milă de la Dumnezeu. În ziua de Ignat se taie porcul și nu e bine să lucrezi altceva. Când tai porcul zici: “Ignat, Ignat,/ Porc umflat”. Å¢ăranii cred chiar că un porc neînjunghiat în ziua Ignatului nu se va mai îngrășa, pentru că atunci el își visează cuțitul. Să-l mai ții în ogradă după această dată poate dăuna, căci înjunghierea lui cu întârziere poate provoca evenimente neplăcute.
Cu sângele porcului se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoși peste an. După tăiere și tranșare, urmează “pomana porcului”, la care iau parte casnicii și ajutoarele. În popor se face deosebire între a tăia porcul și a-l omorî: dacă respecți întru totul regulile tradiționale (cum îl înjunghii, cum îl pârlești, cum îl tranșezi, cum îl chivernisești), atunci îl tai (ceea ce e în firea lucrurilor, plăcând și lui Dumnezeu), în vreme ce, dacă încalci regulile (ritualul), se cheamă că-l omori, prefăcând sacrificiul legiuit in crimă nelegiuită!
Umblatul cu capra
Acest obicei ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau turcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în Transilvania de sud. Capra se alcătuiește dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se învelește cu hârtie roșie și neagră. Masca este însoțită de o ceată zgomotoasă, cu nelipsiții lăutari ce acompaniază dansul caprei. Capra saltă și se smucește, se rotește și se apleacă, clămpănind ritmic din fălcile de lemn. Un spectacol autentic poate trezi în asistență fiori de spaimă. Mult atenuat în forma sa citadină actuală, spectacolul se remarcă mai ales prin originalitatea costumului și a coregrafiei. Cercetătorii presupun că dansul caprei provine din ceremoniile sacre arhaice închinate morții și renașterii divinității.
Umblatul cu ursul
Spre deosebire de Capră, aceasta datină e întâlnită doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap și umeri blana unui animal ucis, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Ațâțată de ursar (“Joacă bine, măi Martine,/Că-ți dau pâine cu măsline”), în răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, ținându-și echilibrul cu ajutorul unui ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Se crede că jocul trebuie să fi avut, inițial, rolul de a purifica si fertiliza solul in noul an. S-a avansat chiar ipoteza că la originea datinii s-ar afla un cult traco-getic.
Plugușorul
Urare tradițională la români în preajma Anului Nou, plugușorul a păstrat scenariul ritualic al unei invocări magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. Textul plugușorului și-a pierdut astăzi caracterul de incantație magică. Recitată într-un ritm vioi, urarea devine tot mai veselă, mai optimistă, pe măsură ce se apropie de sfârșit.
Sorcova
Aparținând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamă bucuria copiilor. Aceștia poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț, în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcova vine de la cuvântul bulgar surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei.
Boboteaza
Pe 6 ianuarie se sărbătorește botezul Domnului, sau Boboteaza, zi care marchează sfârșitul sărbătorilor dedicate Crăciunului și Anului Nou. Boboteaza ne reamintește botezul Mântuitorului în apa Iordanului, de către Ioan Botezătorul, considerat Înaintemergătorul Domnului Iisus Hristos. În urma acestui botez, Hristos și-a început lucrarea mântuitoare în lume. S-au păstrat multe tradiții frumoase în legătură cu această zi. De exemplu, în localitățile așezate pe malul unui râu, se obișnuiește ca preotul să arunce o cruce de lemn în apa foarte rece, uneori chiar înghețată, după care sar câțiva flăcăi curajoși pentru a o aduce înapoi. Se crede că, atunci când preotul aruncă în apă crucea, dracii ies din apă și o iau la fugă. În toate bisericile, preoții fac agheasma (apă sfințită), cu care botează apele, oamenii, animalele și casele. Momentul luării agheasmei provoacă o îmbulzeală generală, din cauza credinței că agheasma luată înaintea altora e “mai bună pentru dragoste, cinste, măritare”. Din această agheasmă beau toți ai casei, punându-se chiar și în mâncarea vitelor. Peste obiceiurile creștine de sfințire a apelor sau de scufundare a crucii, s-au suprapus și multe practici păgâne, cum ar fi, afumarea grajdurilor și a vitelor pentru alungarea duhurilor rele din acestea, aprinderea focurilor pe câmp sau colindele însoțite de tot felul de strigături și zgomote. Dincolo însă de aceste obiceiuri populare, semnificația principală a Bobotezei rămâne una creștină, iar această mare sărbătoare constituie un prilej de a încerca și noi, după puterile noastre, să ne luminăm sufletele întru Hristos.