Crăciunul de ieri, Crăciunul de azi

Vechimea numelui Crăciun păstrat pentru Nașterea Domnului a fost folosit, de toți românii din cele mai vechi timpuri, afirmație dovedită de existența cuvântului, în variante, în aromână și megleno-română. “Sărbătoarea Crăciunului la români, afirma Pr. Augustin Rusu, este la fel de veche ca și vechimea creștinismului lor. Etnogeneza poporului român a fost simultană cu creștinismul său”.
Crăciunul s-a serbat începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea. Se pare că totuși, creștinii din răsărit, încă de la începutul secolului al III-lea sărbătoreau Epifania (arătarea Domnului), sărbătoare comună a nașterii și a botezului său, în ziua de 6 ianuarie.
Sfântul Ioan Gură de Aur arăta că instituirea sărbătorii Crăciunului la 25 decembrie s-a făcut întâi la Roma.
La 25 decembrie, cu ocazia prăznuirii Crăciunului în anul 386 (data nu este sigură, putând fi un an-doi mai târziu), el spunea că această sărbătoare se ținea  de mult timp în Apus.
De ce 25 decembrie? În această zi păgânii celebrau ziua zeului Soare – Natalis Invicti – o dată cu solstițiul de iarnă. Exegeții moderni sunt de părere că aceasta a fost sărbătoarea care, foarte probabil, a determinat alegerea zilei de 25 decembrie pentru fixarea sărbătorii Crăciunului. Pentru că păgânii nu puteau să renunțe dintr-o dată la vechiul lor obicei, a apărut nevoia să se fixeze în această zi “sărbătoarea Nașterii adevăratului Dumnezeu”. Lucru relativ simplu, întrucât atât Vechiul cât și Noul Testament abundă în metafore solare.
În ajun de Crăciun
În ajunul Crăciunului, creștinii respectau câteva tradiții. În această zi era interzisă munca în păduri și pe pășuni; se lucra doar în jurul casei. Era interzisă cererea sau darea de împrumuturi. Nu era bine nici ca femeile să coase, să țese sau să spele vase, pentru că astfel le păștea nenorocirea. În ajunul Crăciunului rufele spălate și puse la uscat aduceau boală asupra familiei.
Dacă animalele se culcau pe partea stângă, însemna că iarna va fi lungă și geroasă. Seara, fetele tinere, la baterea clopotelor, se uitau în fântană pentru a-și vedea viitorul soț. Tinerii nu aveau voie să mănânce mâncăruri unsuroase, pentru ca nu cumva soțiile să le fie urâte.
Dacă, de post, cocoșul cânta în amiaza mare, se spunea că cineva va muri din casă iar dacă murea de Crăciun, era considerat norocos, pentru că i se iertau păcatele. Masa festivă de Crăciun era completă doar dacă ea conținea tradiționala carne de porc prajită, curcanul copt la cuptor, maioșul și cozonacul cu nuci. Pomul de Crăciun era împodobit cu fructe, prăjituri, dulciuri și lumânări.
Originea Crăciunului
Crăciun se pare că derivă din creatio care în limba latină înseamnă naștere, creație, zidire. Dar nu este exclus ca originea cuvântului să fi fost anterioară, provenind dintr-un termen care și “în limba dacilor putea să fi însemnat tot creatio sau ceva asemănător”, explica Romulus Vulcănescu.
Cuvântul Crăciun (cu sensul românesc) este răspândit și la slavii din localitățile limitrofe granițelor etnice românești: pentru toți ceilalți slavi, numele acestei sărbători face parte din terminologia creștină.
Ungurii au cuvântul Karacson (Karacsony), cu același sens ca la români.
“Mitul arhaic al unui cioban-zeu-moș este transfigurat în mitul unui cioban demonic, care refuza să primească pe Fecioara Maria să nască în staulul lui.
Soția lui Crăciun (Crăciuna sau Crăciuneasa, în studiul lui Pericle Papahagi) o primește într-ascuns și moșește pe Isus, faptă pentru care Crăciun îi taie mâinile, dar Fecioara Maria i le lipește la loc. Minunea îl convertește pe Crăciun la creștinism (încă nedefinit la acea dată în Istoria Religiilor). De bucurie că nevasta lui a scăpat de pedeapsa lui necugetată, Crăciun aprinde un rug de cioate de brad în curtea lui și joacă hora cu toate slugile sale.
După joc împarte Fecioarei Maria daruri păstorești (lapte, caș, urdă, smântână) pentru ea și fiul ei”. De aici, transfigurarea lui Moș Crăciun într-un sfânt care aduce de ziua nașterii lui Isus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după legenda evanghelică, le aduceau regii-magi în staulul noului Mesia: aur, smirnă și tămâie.
“Moș Crăciun, persoana mitică anterioară creștinismului primitiv în Dacia, transsimbolizează în versiune mitologică creștină pe cei trei magi” – în viziunea lui Romulus Vulcănescu. “Crăciun, afirma tot el, este o făptură sacră ce simbolizează, prin excelență, tipul creator, ceea ce romanii numeau tempus factum, în care toate se făceau și se desfăceau.
Crăciunul,
o sărbătoare
profund religioasă
Crăciunul este marea zi a nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, fiind sărbătorită de toți creștinii pe data de 25 decembrie a fiecărui an. Acum mai bine de două mii de ani, Fecioara Maria, prin puterea Duhului Sfânt, a născut în Bethleemul Iudeii pe Pruncul Iisus. Atunci, cei trei magi de la Răsărit au văzut o stea luminoasă pe cer și, străbătând cale lungă pentru a o urma, au ajuns la Bethleem, aducându-i Mântuitorului, în dar, aur, smirnă și tămâie. 
Crăciunul a fost stabilit ca sărbătoare oficială în anul 325 de primul împărat roman creștin, Constantin cel Mare, fixându-se atunci ziua de 25 decembrie. În anul 354, Liberius, episcopul Romei, a reconfirmat oficial aceeași dată pentru sărbătoarea Nașterii Domnului.
Dar de ce abia în secolul IV a fost reglementată sărbătorirea acestui mare eveniment? Oare primii creștini nu știau când s-a născut Mântuitorul? Trebuie să spunem că, la romani, sfârșitul lunii decembrie coincidea cu serbările date în cinstea zeului Saturn, numite saturnalii. Acestea reprezentau o formă de venerare a soarelui, a luminii ce biruia întunericul – obicei adus din Orient, mai precis din Siria.
Unii episcopi au propus ca Nașterea Domnului să se sărbătorească tot în aceeași perioadă (17 – 24 decembrie), însă obiceiul nu s-a generalizat până în veacul al IV-lea al erei creștine, neștiindu-se cu siguranță care ar trebui să fie data corectă.
Uneori, Crăciunul era sărbătorit în septembrie, alteori în martie. Chiar după fixarea datei de 25 decembrie, a mai trecut încă destul de multă vreme până ce aceasta să fie adoptată de toți creștinii.
Datorită diferențelor calendaristice (stil nou și stil vechi), o bună parte dintre ortodocși au serbat multă vreme Crăciunul în luna ianuarie. Chiar și în zilele noastre, rușii au păstrat acest obicei.
Crăciunul interzis
În țările Europei Occidentale, protestanții au interzis în anumite epoci serbarea Crăciunului și cultul sfinților.
De exemplu, Oliver Cromwell a interzis în Anglia această sărbătoare între anii 1649 și 1660. Abia în secolul XIX, Crăciunul a devenit cu adevărat o serbare populară. În 1834, cartea lui Charles Dickens, “Un colind de Crăciun”, apărută cu o săptămână înaintea acestei sărbători, a cunoscut un mare succes.
Deja, Crăciunul câștigase o popularitate uriașă.
În Statele Unite, Alabama a fost primul stat care a declarat Crăciunul sărbătoare legală, în 1836.
În Å¢ările Române, Crăciunul s-a sărbătorit destul de timid la început. El a început a fi sărbătorit cu mai mult fast și mai multă atenție, abia din secolul al XIX-lea.
În Ardeal spre exemplu, “Gazeta Transilvaniei” din decembrie 1888 și 1889, acorda un spațiu destul de restrâns acestei sărbători. În parte fenomenul poate fi explicat și prin anumite restricții impuse de cenzura austro-ungară, care vedea în această ocazie un bun prilej de manifestare a sentimentelor naționale.
Alta era situația însă în perioada interbelică. “Gazeta ilustrată” ce apărea la Cluj, excelent ilustrată și comentată, acorda spații ample sărbătorilor de Crăciun. Chiar și revistele pentru copii, precum “Dimineața copiilor” din 1932 sau “Universul copiilor” din 1926 impresionează prin bogăția de detalii și explicații pe care le dă în legătură cu aceste sărbători, fiind evidentă ideea de cultivare a tradițiilor religioase la cei mici.   
Frumosul obicei
al Colindatului
Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei străvechi, desigur precreștin, dar care, în timp, a ajuns să facă, s-ar zice, casă bună cu creștinismul.
Cântecelele respective atrag norocul sau binecuvântarea asupra oamenilor și gospodăriilor, pentru tot anul care urmează. În vechime, colindele erau “specializate” (de preot, de pastor, de fată mare etc.).
O categorie importantă de colinde, mai ales cu caracter de rememorare, sunt strict legate de Crăciunul bisericesc, evocând închinarea magilor (Viflaimul sau Vicleimul – stâlcire a numelui Bethleem) sau panica și viclenia lui Irod (Irozii), culminând cu tăierea pruncilor (cei 14000, pe care Biserica îi pomenește pe 29 decembrie).
Scenariile sunt simple, cuceritoare în naivitatea lor. Cam în același timp, flăcăii umblă însă și cu Capra (Turca, Brezaia) sau cu Ursul, în cete pestrițe și gălăgioase (e un obicei păgân receptat ca atare se vede și din aceea că în unele părți se zice că astfel de colindători “glumeți” ar fi părăsiți vreme de 6 săptămâni de îngerul lor păzitor!). Copiii (băieți și fete deopotrivă) umblă mai ales cu Steaua (“Cine primește steaua cea frumoasă și luminoasă…”). Cântecele de stea cu care suntem familiarizați astăzi (mai ales “Steaua sus răsare…”) sunt de origine cultă, adeseori chiar bisericească.
În fine, Plugușorul și Sorcova țin de “înnoirea” anului, neavând nici o legătură cu ciclul religios al Crăciunului. Din păcate, toate par a fi pe cale de dispariție, sau în orice caz iremediabil compromise de transformarea lor într-o formă de cerșetorie țigănească (extinsă stupid și penibil cam de pe la Sf. Nicolae și până pe la Sf. Vasile, în vederea unui “profit” cât mai substanțial).
Mâncăruri
din belșug
Nu putem uita nici mâncărurile tradiționale, care nu lipsesc din nici o casă cu ocazia acestei sărbători. La noi la români, tradiția cere ca purcelul să se taie cu câteva zile înaintea Crăciunului, mai precis de Ignat, pe 20 decembrie.
Gospodinele pregătesc tot felul de bunătăți, între care la loc de cinste se află sarmalele, caltaboșii, toba, lebărul, cârnăciorii și friptura. La toate acestea se bea de obicei vin roșu, uneori fiert.

Cuvântul post semnifică absența voluntară, parțială sau totală de hrană, absență ce are în general limite variabile.
El este practicat din cele mai vechi timpuri pentru recăpătarea sănătății, pentru menținerea tinereții și pentru iluminarea spirituală.
Pitagora cerea ucenicilor săi să postească 40 de zile înainte de a fi inițiați, susținând că mințile lor puteau fi purificate și limpezite numai prin post, pentru a putea înțelege învățăturile legate de secretele vieții.
De asemenea, în orașul Alexandria din Egipt, ucenicii trebuiau să postească 40 zile înainte de a studia cu maestrul lor.
Postul religios al Crăciunului este practicat de mii de ani și face parte integrantă din viața creștinului.
În tradiția creștină, postul Crăciunului ne purifică sufletește și trupește, ne întărește organismul, fiind astfel pregătiți pentru perioada de iarnă.
În timpul postului nu se consumă alimente de origine animală (carne , ouă, lactate), alimente ce determină existența multor toxine în organism.
Postul reprezintă o excelentă detoxificare a organismului, ne face să ne simțim mai bine, ne întărește sănătatea.

Bradul de Crăciun, în accepția modernă, își are originea în vestul Germaniei. Într-o înscenare medievală populară despre Adam și Eva apărea un brad în ale cărui crengi erau agățate mere (Pomul Vieții), simbolizând Grădina Raiului. În ziua de 24 decembrie, închinată sărbătorii lui Adam și Eva, germanii țineau în casele lor un Pom al Vieții pe care-l împodobeau cu azimioare (unul din simbolurile eucharistice și semnul creștin al mântuirii), mai târziu turta dulce și alte dulciuri.
Tot ei ridicau în aceeași încăpere și o Piramidă a Crăciunului, o construcție din lemn, prevăzută cu rafturi, în care se puneau figurine de Crăciun decorate cu crengi de brad, lumânări și o stea.
La începutul secolului al XVI-lea, Pomul Vieții și Piramida Crăciunului luaseră deja forma a ceea ce cunoaștem acum că este bradul de Crăciun.
Două secole mai târziu, obiceiul este răspândit printre germanii protestanți, dar abia în cel următor devine cu adevărat o tradiție germană.
Pe la anul 1800 obiceiul este întâlnit în Austria, Elveția, Polonia și Olanda. Obiceiul a fost adus în Anglia de prințul Albert, soțul reginei Victoria. În Statele Unite ale Americii obicei ul ajunge o dată cu emigranții germani, încă din secolul al XVII-lea, iar în China și Japonia, bradul de Crăciun a fost adus de misionarii americani în secolelel XIX și XX.
Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun la români e posibil să fi fost introdus de credincioșii protestanți și catolici la întoarcerea lor din călătoriile pe care le făceau la rude sau pentru negoț.
Pe la jumătatea secolului trecut erau destui tineri care mergeau să studieze în Austria, Germania sau Franța. Încântați de obiceiuri necunoscute lor până atunci, nu este exclus să fi adus și ei la întoarcerea acasă moda împodobirii bradului de Crăciun.