Cool-tura

Am avut săptămâna trecută prilejul de a participa la o conferintă a cărei temă m-a surprins si m-a bucurat totodată nespus. Din păcate, însă, nu am putut nici atunci si nu pot nici acum să nu fiu sceptică în ceea ce priveste conceptia omului de cultură român, mai exact a aceluia care este prins în angrenajul institutional. Căci a te baza pe surse sigure si consistente de finantare, fără a munci din greu pentru acele fonduri, este în România o cutumă. Iar cutumele sunt adversari de temut. Mai ales în cazul muzeelor, teatrelor, bibliotecilor, a institutiilor de cultură în genere. Dar iată că există interes si în directia acordării de sprijin acestora. Conferinta de care vă spuneam a fost centrată pe ideea sustenabilitătii institutiilor de cultură din România. Iar principalii beneficiari ai întâlnirii au fost directorii si managerii institutiilor de cultură din România, precum si reprezentanti ai Ministerului Culturii si Cultelor si ai UNITER. Initiativa este, fără doar si poate, nemaipomenită. Căci, într-o economie de piată, este firesc ca si institutiile de cultură să se adapteze la noile exigente impuse de aceasta: marketing, publicitate, relatii publice, planificare, găsirea unor solutii de finantare, altele decât cele bugetare, găsirea altor răspunsuri decât cele de genul “atât ne-a dat ministerul”. Iar atâta vreme cât solutiile si metodele de mai sus au dat roade prin alte părti, de ce nu s-ar petrece la fel si la noi?! Numai că, pe o piată concurentială, este greu să răzbati, să te lupti cu televiziunile, cu piata de DVD-uri, cu internetul. Nu imposibil, însă! Există institutii culturale cu un profit imens. Cu o popularite incredibilă! În New York, toată lumea merge la Muzeul Metropolitan, în Londra toti vor să vadă Buckingham-ul, la Paris, Louvre-ul, iar la Madrid Muzeul Prada. Există companii teatrale, orchestre mari sau de cameră foarte solicitate. Toate sunt institutii culturale profitabile. Pentru că au stiut să se adapteze la contextul nou creat, pentru că au dat publicului acele informatii pe care le dorea, pentru că au stiut să-i atragă pe oameni, să fie deschise si comunicative. Pentru că nu si-au întâmpinat oaspetii cu rigiditate si scortosenie, ci, dimpotrivă, i-au tratat cu respectul cuvenit unui invitat. În România institutiile de cultură trebuie să învete aceste tehnici, trebuie să-si însusească aceste “mici trucuri”, după cum s-a exprimat unul din specialistii care au sustinut seminarul. Este foarte greu într-adevăr să sustii o institutie de cultură, să găsesti acele rezolvări care să-ti aducă bani, să-ti faci programele culturale atractive în asa măsură încât institutia să poată trăi. Până acum, în România, diferiti ministri ai culturii au încercat mai multe metode de reformă, de descentralizare. Toate au esuat lamentabil. Ion Caramitru a ajuns, de pildă, până-ntr-acolo încât a sustinut că înteaga economie românească va trebui reformată, iar abia după aceea va putea fi vorba de descentralizarea culturii. De parcă, ea – cultura – ar fi cea mai ne însemnată avutie a unui popor. Când, si de fapt, este însăsi finalitatea acestuia. Ca atare, faptul că există interes pentru sprijinirea institutiilor culturale este îmbucurător si poate fi un prim pas către eficientizarea culturii.