UE restricționeză accesul românilor pe piața muncii

Aderarea la Uniunea Europeană, la 1 mai 2004, a celor 10 noi state membre, nu înseamnă și accesul deplin al cetățenilor acestora pe piața muncii vechilor state membre, Uniunea Europeană impunând noilor state, cu excepția Cipului și Maltei, o perioadă de tranziție numită “2+3+2”. În ceste perioade statele membre pot impune noilor cetățeni europeni care doresc să lucreze pe teritoriul lor, reglementările naționale și nu cele comunitare referitoare la libera circulație a persoanelor. Este și cazul României.

Libera circulație a persoanelor reprezintă una din libertățile fundamentale ale cetățenilor europeni, fiind prevăzută atât în legislația primară (tratate) cât și în cea secundară, europeană. Esența acestei libertăți constă în dreptul cetățenilor de a circula liber, de a se stabili sau muncii oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, în aceleași condiții ca și resortisanții statului gazdă. Această libertate include dreptul de a vota și de a fi ales în alegerile locale și parlamentare europene, dreptul de rezidență, recunoașterea calificărilor profesionale, accesul la schema de securitate socială a statelor Uniunii Europene. Există însă și anumite excepții, însă ele sunt limitate la ordinea publică, securitatea națională și la exercitarea unei funcții ce implică autoritatea publică. Mobilitatea forței de muncă, pe piața unică europeană, trebuie astfel să se desfășoare liber, fără nici o discriminare pe bază de naționalitate, în ceea ce privește angajarea, salarizarea, alte condiții de muncă și accesul la scheme de securitate socială. Accesul la piața muncii se va face, însă, în mod diferit pentru noile state membre, care au aderat după 1 mai 2004, Uniunea Europeană impunând perioade de tranziție de 2, 5 sau 7 ani, prevăzute în Tratatele de Aderare ale noilor state. România și Bulgaria au acceptat și ele aceste aranjamente tranzitorii. Trebuie menționat că aceste perioade de tranziție se referă doar la lucrătorii angajați, celelalte categorii de persoane, studenți, turiști, lucrători independenți, bucurându-se de protecția reglementărilor comunitare privind libera circulație a persoanelor. În ce constau de fapt aceste aranjamente tranzitorii? Ele reprezintă o excepție temporară de la normele comunitare (acquis-ul comunitar) privind libera circulație a persoanelor, pentru a preveni o disturbare gravă a pieței muncii europene, datorită potențialului migrator din noile state membre. Astfel, în primii doi ani după aderare, (2004-2006), accesul pe piața muncii într-unul din statele membre se va face potrivit reglementărilor naționale din statul gazdă și pe baza acordurilor bilaterale pe care le au cu noile state. În practică acest lucru se transpune, în cele mai multe cazuri, prin necesitatea obținerii unui permis de ședere și/sau muncă și alte formalități administrative, în funcție de naționalitatea solicitantului, stabilite de statul gazdă. După primii doi ani de aderare, Comisia va înainta un raport, pe baza căruia Consiliul va reanaliza funcționarea aranjamentelor tranzitorii, iar fiecare stat trebuie să facă o notificare oficială Comisiei europene, prin care să anunțe dacă va aplica pentru încă o perioadă de maxim trei ani legislația națională sau va reveni la regimul comunitar privind libera circulație a persoanelor. În principiu, după cinci ani de la momentul aderării, aranjamentele tranzitorii ar trebui să înceteze. Totuși, statele membre, pot să ceară Comisiei o autorizare pentru a aplica legislația națională pentru încă maxim 2 ani, dacă există dereglări serioase pe piața muncii, însă totalul perioadei de tranziție nu poate fi mai mare de 7 ani. După expirarea perioadei de tranziție, de 2, 5 sau 7 ani, permisul de muncă, va fi eventual folosit doar în scop statistic sau de monitorizare. Libera circulație a lucrătorilor privește și familiile acestora. Astfel, membrii familiei – soția, copiii sub 21 de ani sau cei aflați în întreținere -, unui lucrător dintr-un nou stat membru care la data aderării a fost admis legal pe piața muncii unui stat membru pentru 12 luni sau mai mult, vor avea acces pe piața muncii acelui stat membru. Dacă, însă, se alătură după data aderării, se impune ca lucrătorul respectiv să fi avut rezidența de cel puțin 18 luni în acel stat. Statele membre nu pot impune însă noilor state membre restricții mai severe decât cele existente la data aderării, cum ar fi, de exemplu, diminuarea cotei lucrătorilor străini acceptați. La rândul lor, noile state pot impune, în condiții de reciprocitate, restricții, statelor membre “mai vechi”. Cele mai liberale state membre în ceea ce privește accesul pe piața muncii lor, a noilor cetățeni europeni, se dovedesc a fi Irlanda și Suedia, care nu au impus nici un fel de restricții sau perioade de tranziție, pe când alte state – cum ar fi Franța, Germaia, Spania, Italia, Austria -, au apelat la perioadele tranzitorii amintite, condiționând accesul la piața muncii de pe teritoriul lor de obținerea unui permis de muncă, pentru lucrătorii salariați precum și de alte proceduri administrtive. Cea mai restrictivă țară pare a fi Olanda, în care un permis de muncă se poate obține doar dacă locul vacant nu poate fi ocupat de un cetățean olandez sau provenind dintr-un stat membru “mai vechi”.

România a deschis negocierile la 21 martie 2003 și le-a închis provizoriu la 9 decembrie 2003. Potrivit documentului de poziție comun, România a acceptat perioadele de tranziție impuse de Uniune Europeană, așa cum au fost agreate și în Tratatele de Aderare ale noilor state membre, cu excepția Maltei și Ciprului. România își rezervă dreptul, în contextul aranjamentelor tranzitorii, să poată aplica cetățenilor unui stat membru al Uniunii Europene măsuri naționale echivalente celor aplicate de statul respectiv cu privire la libera circulație a lucrătorilor.