O prietenie pe viață
Dimineață târzie de sfârșit de august. Un soare timid se luptă să învăluie dealurile de deasupra satului Cuieșd și să încălzească acest locșor ascuns, rămas parcă în afara timpului, deși se află la numai 16 kilometri de Târgu Mureș. Ferma de cai a lui Kelemen Atilla se află chiar în capăt, acolo unde drumul de asfalt se oprește și încep pășunile și pădurea. Și, odată cu ele, liniștea…
Din grajdul vechi de 200 de ani, au ieșit deja la joacă primii cai. Mese, un lipițan de 11 ani din linia Maestoso, selecționat în lotul național al României, mai așteaptă. Are o problemă la o potcoavă. Altul, un armăsar lipițan folosit pentru reproducție, Neapolitano, așteaptă și el, cuminte, în boxa lui, să-i vină rândul la control. De soarele dimineții se bucură însă Indigo, o superbă iapă albă, mândria lui Kelemen, care a participat la Campionatele Mondiale de la Salzburg din 2005. Are patru urmași, toți cu potențial foarte bun. Cu o voce autoritară, fermierul o cheamă la el și Indigo vine în fugă, cu o privire blândă, de copilaș nevinovat. Alături de ea, se apropie și partenerii de hârjoană. Doi însă preferă să-și continue mângâierile la 20 de metri distanță. „Se numește grooming în termeni de specialitate, adică se îngrijesc reciproc” ne explică Kelemen atitudinea extrem de drăgostoasă a celor doi. Iapa Tunde, partenera cu care Indigo a ieșit odată campioană națională, se distrează cu un smoc de iarbă. Lângă ea freamătă Curcubeu, un splendid exemplar alb care-și etalează mușchii în fața unui ogar englezesc enervant de prietenos.
Un armăsar maroniu-roșcat se detașează însă de ceilalți, prin noblețea pasului, parcă… Ne dăm seama de asta abia după ce fermierul ne spune cu cine avem de-a face: „Este unul dintre strănepoții celebrului Voltaire, un armăsar care a devenit o adevărată legendă. Imaginați-vă că, în Occident, o singură montă cu sperma congelată a lui Voltaire costă 50.000 de euro”. Aflăm că armăsarul pe care-l admirăm noi a fost cumpărat din Ungaria, când avea doar șase luni. „Olandezul” are acum 16 ani și, bietul de el, este castrat… Cu ceva timp în urmă, fermierul l-a oferit, gratuit, pentru montă Hergheliei de stat din România dar a fost refuzat. Ulterior, proprietarului i s-au scos vorbe că, de fapt, a cerut bani pentru „sămânța” „olandezului” cu sânge albastru. Ca să nu mai existe astfel de suspiciuni, Kelemen a luat decizia să-l castreze. „Ne-a ajutat și pe noi acest lucru. A devenit mai ascultător și l-am putut pregăti mult mai bine pentru competiții. Uneori îmi pare rău că am luat acea decizie. Am avut un asemenea armăsar pe mână și nu l-am putut folosi pentru reproducție. Cel mai tare m-a certat prietenul meu Florin Codre, din Franța, marele crescător de cai, care ar fi dorit să-l folosească pentru încrucișări”, ne spune Kelemen.
De la birjar…la veterinar
A trăit printre cai de când se știe. „Până la 11 ani voiam să mă fac birjar și după aceea…medic veterinar! A doua dorință mi s-a împlinit”, povestește, zâmbind, Kelemen. Din 1971, după terminarea facultății, a fost veterinarul comunei Pănet. În 1988, după trei ani consecutivi în care a ieșit campion național la „Atelaje”, tânărul Kelemen a emigrat în SUA, visând libertatea pe care o vedea doar în ochii căluților pe care-i îngrijea. Acolo a lucrat în domeniul chirurgiei cabaline și a fost antrenor la o echipă de atelaje cu patru cai. Unul dintre elevii săi a devenit ulterior campion mondial la această disciplină. S-a întors însă în 1991, respectând promisiunea sfântă pe care o făcuse tatălui său, că în cazul în care regimul comunist va cădea…va reveni negreșit în România. „O cunoștință din State, o contesă care se trăgea tot de prin aceste locuri, mi-a spus clar în acel moment: democrația nu crește ca și ciupercile după ploaie, e nevoie de cineva care să o construiască! Și aceste vorbe mi-au dat impulsul de a mă întoarce!”, își amintește fermierul. Acasă, a deschis primul cabinet particular de medicină veterinară din Transilvania. Visul său era însă să aibă o fermă proprie, unde să poată crește cai, și a început căutările. A vândut tot ce i-a fost retrocedat în zona Ernei, de unde provenea familia sa, și a cumpărat domeniul de la Cuieșd. Domeniu îl putem numi astăzi, pentru că atunci, în 1993, în acest loc minunat existau doar ruine! „Am cărat de aici peste 100 de camioane de moloz și gunoi. Tot ce vedeți a fost refăcut cu mâna noastră. Mai mult a soției, care se ocupă de fermă din 1996, de când eu am intrat în Parlament”, precizează fermierul, uitându-se cu drag spre doamna Kelemen, care tocmai a urcat în șaua lui Mese pentru ora de dresaj. „Melinda este absolventă a Academiei Ecvestre din Ungaria. Știe totul despre cai și participă la concursurile mari de dresaj”, completează, cu mândrie, fermierul.
Ferma și harul pentru alegerea cailor
La început, ferma a însemnat doi mânji și doi adulți. Astăzi, pe domeniul de la Cuieșd se bucură de dragostea soților Kelemen 19 cai lipițani și de sport și trei ponei, majoritatea născuți aici. Pe lângă aceștia, 30 de bovine au locul lor în grajduri, acoperind, prin laptele lor, o parte a cheltuielilor necesare suratelor cabaline. „Am cumpărat destui cai la viața mea. Eu nu aleg calul care e condus sau alergat. Eu vreau să-l văd în mișcare liberă, în elementul său natural. Bineînțeles că pregătirea mea de medic veterinar mă ajută foarte mult. Este nevoie însă și de un har de la Dumnezeu pentru a alege calul cel mai bun. Unii au școli înalte pentru această operațiune și greșesc, alții au harul despre care vorbeam și dau lovitura!” ne dezvăluie Kelemen. Potrivit acestuia, cel care vrea să cumpere un cal bun trebuie să fie atent la lungimea gâtului, a picioarelor, la istoricul animalului, al familiei lui, al antrenorilor lui…Este o muncă destul de complicată. „La evaluarea unui cal, nemții folosesc metoda clasică a celor 300 de puncte: 100 se dau pentru origine, 100 pentru aspectul exterior și 100 pentru performanță. Mulți nu cunosc acest lucru și se întreabă de ce un cal urât nu poate fi campion…Bineînțeles că sunt și excepții…unii cai cu conformații fizice mai puțin fericite la prima vedere au devenit mari campioni.” ne spune fermierul. Și subliniază că el preferă să lucreze cu iepele, care sunt mai sârguincioase, mai dăruitoare, mai rapide, în vreme ce armăsarii devin leneși după vârsta de 7-8 ani. În alte țări, spune Kelemen, unii cai ajung la performanțe maxime abia la 15-16 ani, în vreme ce la noi la această vârstă nici măcar nu mai concurează. „Noi, în România, nu ne știm pune caii în valoare. Am avut odată o școală ecvestră foarte bună, însă tinerii de astăzi se grăbesc…Pe lângă fonduri ducem și o lipsă acută de antrenori…Au râs mulți când am inițiat Legea Calului, însă dacă avem o lege a apelor minerale, să spunem, de ce să nu avem și una a cailor? Suntem pe locul cinci în lume după numărul de cai și cum poți să nu ai un gust amar când într-o țară cu tradiții în acest domeniu unii fac bancuri despre o lege absolut necesară și normală?” ni se plânge Kelemen.
Echilibrul vine din natură
În lumea lui, aici, pe domeniul de la Cueșdiu, nu-i vine să vorbească despre politică și sumedenia de funcții pe care le ocupă în diverse comitete, federații, asociații… Kelemen Atilla este parlamentar din partea UDMR din 1996, dar recunoaște că oriunde s-ar afla, chiar în plenul Camerei Deputaților, gândul îi este mereu acasă…la căluții și la familia lui. Este maestru al sportului la disciplina Atelaje, arbitru la concursurile de câini, se află în conducerea Jockey Club România, în Consiliul Director al Autorității Hipice din România, este membru al Academiei de Științe Agricole și Silvice din România și vicepreședinte al Federației Ecvestre din România. A condus Naționala României la 9 campionate mondiale. Ultimele tocmai s-au încheiat în Ungaria. „Ne-am întors de două zile…Ne așteptam să ieșim în primii șase, dar până la urmă am obținut locul 9, din 23 de națiuni participante. Eu zic că destul de onorant! Am evoluat oricum față de alți ani, când România concura cu câțiva driveri pe o singură trăsură, și aceea cumpărată de mine!”, povestește fermierul.
Înălțimea acestor funcții nu l-a îndepărtat însă pe Kelemen de meseria lui. Și astăzi face pe veterinarul prin sat atunci când este chemat la urgențe. Vânătoarea este un alt hobby care-i bucură inima de mai bine de 40 de ani. Mai alaltăieri a descoperit în jurul fermei urmele unui urs. Ar fi un dezastru dacă ar da iama în ferma lui și atunci stă cu ochii-n patru spre liziera pădurii, care apasă practic spinarea frumoasei sale case.
Soarele e sus, sus…pe cer…Iapa Mese face pe îmbufnata la lecția de dresaj a Melindei. O fi invidioasă pe Indigo și Tunde care se joacă în iarbă…Câțiva angajați curăță grajdul și pregătesc ovăzul…Alții cosesc iarba…Parcă n-am mai pleca…Ne desprindem cu greu…cu promisiunea exprimată de a reveni și cu cea ascunsă de a ne găsi și noi, la vremea noastră, undeva, la 16 kilometri de un oraș, locul special care să ne dea acel echilibru pe care l-a găsit Kelemen.
„Pentru creșterea și pregătirea unui cal îți trebuie o umilință de rigoare…Niciodată nu poți spune că ești cel mai bun…Trebuie să muncești zilnic cu el timp de 5-6 ani pentru a aduce rezultate. Calul nu e ca o bicicletă pe care o rezemi de gard și peste o săptămână te urci din nou pe ea și pedalezi. El are nevoie de antrenamente zilnice. Degeaba ai un diamant în buzunar…Dacă nu e șlefuit…nu-l cumpără nimeni!”
„Așa cum alții colecționează mașini, noi colecționăm cai! Așa cum alții strâng covoare persane, noi strângem fân! Este o chestiune de hobby, de suflet, și orice muncă trebuie depusă o facem, eu și Melinda, fără să crâcnim și fără să o luăm în calcul. Natura este viața noastră, vorbim aici de echilibrul nostru ca oameni!”
„La mine caii au un program sfânt. Când se administrează ovăzul, de trei ori pe zi, fiecare cal cu rația lui specifică, poate să vină în vizită președintele României că eu nu deschid grajdurile!”
„În tinerețe, m-au întrebat prietenii care este pasiunea mea cea mai mare: vânătoarea, caii, câinii sau femeile? Le-am răspuns așa: Visul meu este să merg la vânătoare, într-o sanie trasă de doi lipițani zdraveni, urmată de o haită de câini descurcăreți și având lângă mine, cuibărită în șuba mea, pe cea mai frumoasă femeie!”



