Marian CORNACIU – “A fost odată…”

Administrator unic al companiilor SANLACTA și SANAGRA, Marian Cornaciu face parte din clubul foarte restrâns, din păcate, al marilor investitori și producători din agricultura județului Mureș.

„A fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.”

Așa își începea bunica, în fiecare seară, poveștile care ne-au bucurat copilăria.

Vă propun să ne reamintim o poveste adevărată, care a fost „odată”, între cele două mari conflagrații mondiale, pe când Regatul României era considerat „o țară eminamente agrară” o țară în care mai mult de trei sferturi dintre locuitorii săi făceau ceea ce știau mai bine – să lucreze pământul și să crească animale.

Este adevărat că dotările tehnice avansate lipseau din țară sau existau doar pe marile moșii cu proprietari iubitori de tehnică nouă și cu posibilități materiale.

Este adevărat că producția medie la hectarul de grâu nu depășea 800 kg, dar era o producție sănătoasă.

Este adevărat că, în acele vremuri nu se foloseau îngrășăminte chimice și nici pesticide și poate și din acestă cauză cerealele noastre aveau atâta faimă în străinătate, denumirea României cu apelativul, demn de mândrie națională, de „grânarul Europei” (bread basket of Europe) având acoperire în realitate.

În acest context bursa de cereale de la Brăila, înființată în 1883, dicta, împreună cu bursa de la Chicago, prețurile internaționale ale cerealelor construite pe baza cotațiilor ringurilor de cereale din România și din SUA.

Din păcate bursa din Brăila a dispărut, iar la ora actuală Chicago (care continuă) și Kansas își impun cotațiile lor la cereale în tranzacțiile internaționale.

Mai mult, în 1926, după construirea, de către faimosul Anghel Saligny, a celor două celebre silozuri din portul Constanța, celebre pentru că au fost, la timpul lor, primele silozuri moderne din lume pentru transportul de cereale dinspre și înspre „via mare”, nu mai puțin faimoasa firmă americano-elvețiană de negoț cu cereale, Continental Grain, și-a deschis o mare reprezentanță la Constanța.

„Mais au sont le neiges d’antan?”

După cel de al Doilea Război Mondial, în cursul căreia țările europene erau foarte interesate, pe lângă petrolul românesc și de cerealele românești, agricultura și zootehnia au început un declin, ca urmare a unui nou concept – cooperativizarea în stil sovietic. Ideea cooperativizării nu era rea ci chiar benefică pentru o agricultură modernă. În Germania, încă din 1864 un domn lucid și întreprinzător Friedrich-Wilhelm Raiffeisen a înființat prima cooperativă agricolă în Westerwald, și în prezent există o dezvoltare internațională a cooperativelor Raiffeisen cu peste 300.000 de cooperative în aproape 90 de țări înglobând cca. 150.000.000 de membri acționari.

Țările europene cu agricultură și zootehnie dezvoltate se bazează astăzi pe cooperative agricole de producție. În Franța în provincia Normandia există o cooperativă (Les Maîtes Laitiers du Contentin) care cuprinde 1.000 de producători care, pe o rază de 50 km, produc puțin peste 900 milioane de litri de lapte/an.

În România anilor 70, agricultura s-a mai revigorat, datorită investițiilor susținute în culturi de cereale, oleaginoase, leguminoase, în pomicultură și chiar în zootehnie (mai ales avicultură unde s-a construit sistemul „Avicolelor”, un sistem modern, printre cele mai dezvoltate și bine organizate pe plan mondial). Din păcate nu se urmărea o aprovizionare îndestulătoare a populației ci o sursă valutară care prin exporturile masive a generat resurse pentru visul comunist de a industrializa o țară ”eminamente agrară”.

A venit, după o lungă așteptare, finalul anului de grație 1989 și de aici începe și acel „NICIODATĂ‚”. În urma legilor de fărâmițare a celor 8-9 milioane de hectare de teren arabil la cei 8-9 milioane de împroprietăriți, mulți foști proprietari înainte de 1947, dar și prea mulți care nu au fost vreodată proprietari, a început degingolada în agricultura românească, multe terenuri rămânând nelucrate sau fiind scoase din circuitul agricol în scop imobiliar.

Astfel am devenit o țară „eminamente imobiliară”.

Ce au făcut pentru agricultură guvernanții care s-au succedat pe înaltele fotolii ale puterii? Au început să parieze și au pierdut, au început să vândă și au câștigat….

„Norocul” nostru s-a numit Uniunea Europeană, care nu putea să ignore o țară cu aproape 22 de milioane de consumatori. Și uite așa, pe lângă fonduri europene pentru agricultură, care se utilizează așa cum se utilizează (nu din cauza candidaților la o agricultură și zootehnie moderne ci datorită „organizării” și regulilor aberante de care „beneficiază” acordarea și gestionarea acestor fonduri), România s-a pricopsit și cu Super, Mega, Hiper, Inter – Market-uri, care să-i învețe pe cei 22 de milioane să-și dezvolte apetitul pentru produse alimentare din import, mai ieftine (de multe ori) decât cele naționale.

Și, cum era „normal”, edilii vremelnici ai Capitalei, ai municipiilor și orașelor au fost onorați să-i invite pe investitorii străini să-și așeze obiectivele, mai ales „ în buricul târgurilor” cu efecte dezastruoase pentru micile magazine alimentare care practicau adaosuri comerciale decente.

Despre acestea vom vorbi altă dată.

Întrebarea este următoarea: ce țară „eminamente” suntem?

– agrară? – nu, pentru că, din păcate „ a fost odată”…..

– imobiliară? – poate, dar se termină…..

– turistică? – scump Doamnă, foarte scump (vezi spotul publicitar)

Cred că suntem o țară eminamente necăjită, locuită de oameni necăjiți, cu nostalgia “zăpezilor de altădată” și parafrazându-l pe Francois Villon, poate că într-o bună zi vom revedea “les neiges d’antan” adică ce „a fost odată”.