Capitalul de educație

Oricât de viciate de stilul păgubos al politicianismului românesc, dezbaterile pe tema politicilor publice în domeniul educației în sens larg și al sistemului de învățământ, în particular, au de acum o miză europeană clară. Investiția în educație este o prioritate a economiei europene. Pragmatic, finalitatea sistemului educațional, fie el formal, informal sau nonformal, este de a pregăti forță de muncă bine calificată și competitivă pentru piața europeană. O piață dinamică, ea însăși în competiție acerbă cu cea americană, în primul rând, rival amiabil, dar nu mai puțin de temut, precum și cu ceilalți competitori mondiali, precum Japonia, India, China. Dacă populația activă actuală este deja expusă acestei concurențe, generațiile următoare vor fi cu atât mai mult actorii piețelor globale.

Oportunitate și provocare deopotrivă, exigența unei astfel de concurențe reclamă politici publice adecvate în domeniul educației. Tatonările, incoerența, demagogia, perpetuarea mediocrității și practicarea contraselecției în acest domeniu vital ne costă pe fiecare dintre noi foarte scump. Pe termen mediu și lung, societatea românească poate suferi pierderi irecuperabile.

Până la urmă, strategia de la Lisabona și ambiția europeană a economiei bazate pe cunoaștere, îmbrățișată de statele europene nu fără rezistențe și critici, adeseori îndreptățite, pornește tocmai de la acest mobil: competiția cu modelul și succesul de piață al sistemului american de educație. Europa este îngrijorată de exodul de creiere către Statele Unite. Migrația profesioniștilor din domenii de vârf către centrele americane de excelență în cercetare, puternic finanțate din fonduri private, ca și perseverența vânătorilor de capete, de performanță și de creativitate dau liderilor europeni frisoane nedisimulate.

Nouă, nu. O astfel de temă nu a încăput vreodată pe agenda politică românească supraîncărcată de scandaluri personalizate. Despre măsuri sau politici coerente de a capitaliza experiența celor specializați în medii mai performante decât cele autohtone, nici nu poate fi vorba. În plus, persistă bizareria mioritică de a-i marginaliza sistematic pe cei care au hotărât să se întoarcă acasă pentru a-și valorifica cunoștințele.

Privită dinafară, societatea românească are, printre altele, această caracteristică particulară: performanța ori pur și simplu eficiența în orice domeniu poate fi realizată doar în pofida sistemului, nu grație lui. Descurajat, dacă nu de-a dreptul sancționat de sistem, profesionalismul este mai degrabă o excepție.

Sistemul nostru educațional se înscrie în aceeași tendință. Etichetat ca producător de mediocritate, în ciuda unor excepții notabile, el este încă departe de standardele competitivității europene și mondiale. Faptul că niciuna din cele mai importante universități românești nu se regăsește în topurile internaționale (nici în top 200 The Times, nici în Topul 500 Shangai) este doar un indicator al unei stări de fapt mult mai puțin măgulitoare decât ne place să credem.

De la finalitatea pragmatică, strâns legată de piața muncii, până la misiunea de respirație amplă, de a forma cetățeni români și europeni, deopotrivă, care să-și exercite vocația libertății și a responsabilității, investiția în educație deschide un vast orizont de așteptare.

„Privită dinafară, societatea românească are, printre altele, această caracteristică particulară: performanța ori pur și simplu eficiența în orice domeniu poate fi realizată doar în pofida sistemului, nu grație lui. Descurajat, dacă nu de-a dreptul sancționat de sistem, profesionalismul este mai degrabă o excepție.”

Sid NEDEEA