Povestea bisericii de lemn din Bozed

Bozedul e un sat aproape sinistru. Îmbătrânit și rupt de lume, acesta se stinge încetișor, odată cu ultimii localnici care au rămas în el. Pe ulițe, vântul suflă a pustiu. Casele par arătoase și îngrijite, numai că din pragul lor mai zâmbesc galben doar câțiva bătrâni. Ei sunt singurii care au rămas aici. Tinerii și-au făcut rând pe rând bagajele și au plecat la oraș, în căutarea unui trai mai bun. Așa a ajuns o localitate care până mai ieri clocotea de viață să-și dea încetișor și ultima suflare.

Biserica…

A fost adusă aici de pe alte meleaguri, în urmă cu mai bine de două sute de ani. Când anume a fost ea făurită, nimeni nu are nici cel mai mic habar. “Probabil cu mulți ani înainte”, își dau sătenii cu părererea, și cu asta orice socoteală ia sfârșit. Nici scrierile istorice nu sunt mai grăitoare. Câteva atestări documentare din secolul 18 indică biserica “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, pe valea Gurghiului, în Orșova. În 1790, a fost strămutată în Bozed. Cam asta e singura istorie a bisericuței. În anul 1896, a fost lărgită ca să facă față numărului mare de credincioși care îi treceau pragul. Pe atunci satul număra în jur de cinci sute de locuitori, aproape toți greco-catolici. Astăzi, abia dacă mai sunt 160, cam toți fiind ortodocși.

Lăcașul e într-o stare aproape bună. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Important e că se ține în picioare. Drept este că acoperișul de azbociment nu se pupă deloc cu statutul de monument istoric, dar tocmai datorită lui clădirea n-a fost învinsă de putregai. La doi pași mai încolo, clopotnița nici măcar nu simuleză intenția păstrării vreunui aer cât de cât istoric. Nouă și semeață, aceasta sfidează parcă orice normă de refacere a clădirilor-patrimoniu. A fost refăcută de localnici. Cu chiu cu vai au reușit bieții bătrâni să o pună pe picioare. De condițiile obligatorii de refacere a monumentelor istorice nici n-au vrut să audă: “Statul să ne ajute, dacă poate. Dacă nu, să ne lase în pace să ne facem noi treaba așa cum știm!…”

Poveștile bătrânilor

Pe soții Rus îi leagă de biserică aproape un veac de amintiri. În ea au fost botezați, în ea au crescut, în ea au fost cununați și o dată cu ea și-au schimbat și legea. Se întâmpla în 1948. Pe atunci aproape toată suflarea satului era greco-catolică. A venit însă o nouă orânduire, cu noi reguli. Biserica a devenit brusc ortodoxă, iar în urma ei, întreaga turmă de enoriași: “Ce să facem, mamă, dacă biserica a devenit ortodoxă, trebuia să o părăsim? În ea ne-am născut și am crescut”, se destăinuie bătrâna Susana Rus. Acum, mulți săteni ar reveni la vechea lor religie. Problema e că fără biserică, nimeni nu face pasul acesta: “Dacă biserica rămâne ortodoxă, rămânem și noi tot ortodocși. La urma urmei, important e să ai credință în suflet, nu dacă ești catolic sau ortodox”…

Soții Rus au multe de povestit. Viața nu a fost deloc blândă cu ei. Au muncit pe brânci o viață întreagă și s-au chinuit în cele mai vitrege condiții. “Am crescut cinci copii la lumina lumânării”, își începe povestea capul familiei, nea’ Ion. Glasul îi tremură ușor. De bătrânețe și de emoția amintirilor. E tare mândru de copiii lui. Au ajuns oameni de mare ispravă, chiar dacă s-au chinuit de mici cu greutățile: “Fata e patroană în Târgu-Mureș, la magazinul Fortuna, un băiat e profesor la universitatea Petru Maior, iar celălalt e simplu muncitor. Două fete mi-au murit. Una de mică, cealaltă acum câțiva ani.”

Aproape 50 de ani, nea Ion a lucrat în Târgu-Mureș. Se fălește că a pus și el umărul la construcția magazinului Luxor, care acum i se pare culmea măreției. “Era frumos să lucrez și să construiesc blocuri și magazine, naveta însă era foarte grea. În fiecare zi făceam pe jos prin pădure, doi kilometri dus, doi întors până la șosea. Fie iarnă, fie vară. De acolo luam autobuzul până în oraș. Pe atunci drumul până la șosea era doar din pământ. Acum e pietruit, dar autobuzele tot nu circulă. De aceea au plecat tinerii le oraș. E greu să faci naveta așa.”

Nici situația școlii din sat nu e mai fericită. Opt copii se adună în ea, cu tot cu cei de grădiniță. Localnicii povestesc că aici a fost repartizată o educatoare de la oraș. Când a văzut însă biata femeie cât amar de pustiu trebuie să străbată pe jos în fiecare zi, s-a lăsat repejor păgubașă. Acum, în școală pătrund încet dar sigur fiorii liniștii. Lângă ea, doi bătrânei împovărați de ani clatină triști din cap. Probabil că peste câțiva ani, aici nu va mai fi nimic. Peste drum, biserica veche de sute de ani privește blând drama unei așezări. Așa se va sfârși probabil și istoria ei. Aceasta e povestea bisericuței despre al cărui început nimeni nu știe mare lucru și despre al cărui sfârșit nimeni nu cutează să știe ceva…

Allain Cucu

allain@ziaruldemures.ro