Vorbirea cu Dumnezeu

“Cât asculți de Dumnezeu, atât ascultă și Dumnezeu de tine.” Cugetarea Părintelui Arsenie Boca (1910-1989) este emblematică pentru crezul de-o viață al unuia dintre cei mai mari trăitori contemporani ai ortodoxiei. În nenumăratele îndrumări duhovnicești pe care le-a semănat în calea celor ce caută mântuirea, Părintele Arsenie a pus accentul

pe conștientizarea însemnătății faptului că omul este purtător al chipului lui Dumnezeu.

89. În calea mântuirii sau a întoarcerii noastre Acasă, se mai ridică o stavilă: vrăjmașul însuși, puterea răului în persoană, sau îngerul rău. Mândria lui nu poate răbda bătaie; acesta-i chinul păcatului său, că totuși trebuie s-o capete. Deci, dacă a fost bătut când se lupta cu noi din afară, prin gura lumii, dacă a trebuit să fugă rușinat după zeci de ani de lupte dinăuntru, din trup și din suflet, atunci sufletul și mintea, făcându-se curate, îl prind în prezența nevăzută. Atunci, nemaiavând ce face, vine în persoană să se războiască cu noi. De acum începe războiul minții omului cu mintea cea vicleană, sau războiul nevăzut. Spre războiul acesta însă să nu îndrăznească nimeni, de n-a fost chemat de Dumnezeu cu rost de a rușina puterea vrăjmașă și a mai întări neputința oamenilor spre război, căci nu e un război de glumă.

90. Trebuie să acceptăm cu mintea și cu inima netulburată pe oricine care, neputându-ne desface de dragostea lui Iisus Hristos, nu-i rămâne altceva de făcut decât de a ne omorî pur și simplu. Căci în aceste două tabere (creștinism și ateism) nu poate fi pace, numai dacă trece una peste alta. Prima tabără este totdeauna pașnică și senină și cu inima atât de largă încât iartă totul și vrea ca toată lumea să se mântuiască. Cea de-a doua însă, este plină de răutate și desăvârșesc în bine pe cei din prima, trecându-i prin cuptorul suferințelor. Nouă ne-ar fi pagubă supremă de-a trăda creștinismul de frica lor sau de frica durerilor.

91. Valurile înspăimântătoare ale negației lui Dumnezeu caută să tulbure pacea din inima celor ce cred în El, în Biserica Lui cea adevărată și-n Evanghelia Lui. Nu ușoare sunt aceste probe, și numai acei care sunt întăriți și care L-au crezut pe Iisus Hristos în inima lor până în vârsta maturității, prin iubirea Lui de oameni, pot să reziste acestui război antihrist până la sfârșit. Iar toate sforțările lui sunt ca să ne facă să cădem din iubire, prin nerespectarea datoriei de-a răbda nedesăvârșirea semenului tău, și de a te lăsa ca să fi condus întru toate de mâna nevăzută a Providenței divine.

92. Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja diavolului cum că nu este Dumnezeu și toate celelalte care formează dogmele creștinismului, lovește pe fiii lui Dumnezeu, cernându-i prin sitele suferințelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, împlinindu-se cuvintele Lui: “Dacă pe voi lumea vă urăște, gândiți-vă că M-a urât mai întâi pe Mine, și dacă pe Mine M-au prigonit și pe voi vă vor prigoni”. În toate aceste suferințe, puterile întunericului urmăresc două lucruri: în primul rând să ne facă să urâm pe acei ce ne trec prin cuptorul suferinței și, în al doilea rând, să ne facă să ne răzbunăm sub diferite forme, apăsându-ne cu legi sau oameni. În cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul că ce este și unde-i este inima și nădejdea lui.

93. Dumnezeu îți îngăduie ca tu să-ți revizui poziția ta internă prin boli și necaz, dar când se termină ghemul calendarelor (anilor) te duci cum te-ai format pe vecii vecilor. Pe patul morții ceri un ceas de pocăință, dar care nu ști dacă ți se va mai da. În acest timp sufletului i se deschid ochii, el vede unde merge: la bine sau la rău. Cea mai perversă viclenie a satanei este să te facă să crezi că el nu există. Purtați grijă de mântuirea voastră că nu se termină totul cu mormântul.

94. Smerenia se clădește pe ruinele mândriei. E mai mare omul în genunchi decât în picioare.

Nu e mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea.

Un animal când suferă caută singurătatea, numai omul caută să facă paradă din suferință.

Așa de atenți trebuie să fim cu sufletul nostru ca și când am locui în casă cu un șarpe. Că așa este.

Dacă nu folosim mintea deplin (cu rugăciuni și meditații spirituale din Sfânta Scriptură), cădem în deznădejde.

95. Folosește-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri, căci foarte mult se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi.

Rugăciunea este pregătire necesară pentru a primi darurile spirituale. Numai dorința după Dumnezeu și rugăciunea îi deschid lui Dumnezeu un loc în inima noastră. Rugăciunea este cheia cu care deschidem poarta cerului și Împărăția lui Dumnezeu.

96. A ne ruga înseamnă a ne înălța spiritul și inima către Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre si a-I implora ajutorul. A ne înălța spiritul către Dumnezeu înseamnă a ne smulge din vârtejul treburilor omenești a tuturor atracțiilor pământului, fie pur materiale, fie intelectuale, după gradul de cultură al fiecăruia. Orice bucurie a trupului și a spiritului trebuie înlăturată pentru a putea convorbi cu Dumnezeu și a ne dărui Lui în întregime.

97. Noi suntem creați cu un scop bine determinat de Creatorul nostru și El ne-a pus la dispoziție toate mijloacele ca să-l atingem. Pentru mântuirea noastră El ne-a dăruit totul, chiar pe unicul său Fiu, pe Iisus Hristos, ca model de viață și descoperitor al voinței Sale. A fugi și a ne eschiva de la cunoașterea voinței lui Dumnezeu, în ceea ce privește sensul si scopul nostru în viață și a ne făuri unul personal după aprecierea noastră, înseamnă a ne condamna singuri la moarte veșnică. Cine îl are pe Iisus ca model în toate acțiunile vietii lui, acela și-a găsit sensul vietii și pacea sufletului lui.

98. Ce ne cere Dumnezeu atunci când ne rugăm? O atenție interioară, ceea ce de fapt nu înseamnă un efort eroic. Dumnezeu știe slăbiciunile și neputințele noastre și nu ne cere imposibilul. El dorește numai ca atunci când buzele noastre pronunță cuvinte de rugă, spiritul nostru să se gândească la El, ca vocea noastră să fie ecoul inimii noastre. Aceasta este o atenție pur spirituală atunci când mintea, indiferent de cuvintele pronunțate, meditează asupra perfecțiunii lui Dumnezeu.

O atenție literală este aceea când luăm seama numai la cuvintele pronunțate și la ințelesul lor strict.

O atenție materială este aceea când punem preț pe felul pronunțării cât mai corecte și care ne îndepărtează spiritul de Dumnezeu, legându-l de impresiile materiale.

Totuși, după sfaturile multor sfinți de seamă, și această rugăciune este plăcută lui Dumnezeu, dacă are la baza ei venerația și intenția de laudă adusă Lui.

99. De multe ori, atunci când nu mai simțim o plăcere în rugăciune, când mintea noastră nu se poate concentra suficient, când atenția ne lipsește, când ne întristăm, când ne deprimăm și întrerupem rugăciunea sub motivul că nu suntem destul de apți pentru ea, amânând-o pentru altă dată și așteptând să ne vină dorința de rugăciune, săvârșim o mare greșeală.

Rugăciunea nu trebuie considerată ca o senzație plăcută și liniștitoare, ca pe un farmec al imaginației înflăcărate, nici ca pe lumina spiritului care ne descoperă cu ușurință adevărul, nici ca pe o consolare a suferințelor noastre. Toate acestea sunt daruri exterioare pe care Dumnezeu le acordă din când în când aleșilor Lui. Totuși, adevărata dragoste pentru Dumnezeu nu caută aceste daruri, nu așteaptă ca să le aibă și apoi să-L iubească pe Dumnezeu. Această dragoste este adevărata renunțare de sine, ce se agață cu disperare și încredere oarbă în Dumnezeu, chiar în ariditatea inimii, în neputința concentrării atenției, în renunțarea la orice suport moral, la orice bucurie și consolare personală. Adevărata dragoste nu așteaptă clipe de extaz pentru a vorbi cu Dumnezeu.

Astfel, chiar dacă în timpul rugăciunii, distracțiile involuntare tulbură mintea și inima noastră, intenția de a-L adora și a-L iubi pe Dumnezeu, aceea contează.

Ioan Butiurcã