Mărire și decadență

Mă durea capul înfiorător. Luasem a doua pastilă, un algocalmin, pentru că tableta de quarelin recomandată mai devreme de unul dintre colegi nu își făcuse efectul. Dar cum ziua de lucru nu se încheiase, aveam nevoie de întăritori, pentru că urma o nouă petrecere. De 8 martie. De la pesediști pentru doamnele din PSD.

Mă încânta ideea unei săli pline de doamne și domnișoare venite să se distreze pe banii bărbaților din partid. Cred că și invitația neobișnuită lansată de PSD, care până acum ne considerau niște dușmani de clasă, în cel mai bun caz…

Prima deziluzie. La locul faptei – bineînțeles, un local de-al casei – erau mese pline de femei, alături de mese înțesate de bărbați, tot ai PSD. Spre fundul sălii s-a renunțat până și la această segregare pe motiv de chef și erau combinații paritare de pesediști și pesediste. În total vre-o sută de oameni, pentru că comanda a fost clară, nota telefonică, am vrut să spun. Fiecare președinte de filială – în general funcția aceasta coincide cu cea de primar -, că unii nu au luat în serios chemarea, și asta e drept, fusese îndemnat să desemneze două-trei grații feminine din filiale dispuse să își petreacă începutul de weekend tot cu colegii, fie ei de partid. Acesta ar fi cadrul general.

Acum să fac câteva remarci despre cheful pesedist și despre pesediști așa cum i-am văzut prin fumul de țigară, acompaniată de durerea de cap care se încăpățâna să mă indispună.

De când sunt în opoziție, deși nu au încetat să încerce să se infiltreze printre verigile slabe care s-au aciuat și în partidele aflate la putere, și în privința unor pesediști nu ne facem iluzii că s-ar fi schimbat, social-democrații au dobândit o urmă, o umbră de umanitate.

E drept că sunt încă stingheri, îmbrăcați în această manta de umanitate pe care și-au descoperit-o în debaraua de trăsături – păstrate pentru vremuri de restriște și pribegie – după ce au căzut de pe sloclul puterii într-o ingrată, cum li s-o fi părând, uneori prefăcută, opoziție.

Gesturi precum cele ale ex-prefectului Natea, de a-ți întinde o floare ție, unui jurnalist care l-ai înfruntat de la înălțimea ta de 1,66 m pe un “uriaș” al politicii care tăia și spânzura, nu credeam că se pot face vreodată. Fie ele pe fond de chef și distracție.

Nici că directori puternici care aveau pârghiile financiare ale județului sunt capabili să glumească, să renunțe la platoșa funcției și să devină doar oameni și atât. Liberi. Nici că unii membri ai PSD prezenți la chef vor rosti vreodată “nu mă puneți în poză că mă dau afară de la slujbă”, inducându-ne ideea unei vânători de vrăjitoare pornite de actualii guvernanți.

Într-adevăr, i-am văzut pe pesediști altfel. Joviali, deși unii cu o mină forțată – Popică, știe de ce – umani, deschiși dialogului cu un jurnalist fără chef și care momentan, cu sau fără dureri de cap, nu crede în schimbarea PSD. Prea umilitori au fost ultimii ani.

Aș vrea să cred că această transformare este reală, că PSD-iștii amărâți de gustul înfrângerii pot să se schimbe, să renunțe la aroganța cu care au tratat ziariștii, adversarii politici, alegătorii.

Dar asta nu se va putea face decât printr-o lovitură de palat, în urma căreia unii vor trebui să plece. Din mândrie. Pentru că au pierdut, iar în politică nu există eșecuri și slăbiciuni.

A fost o pagină pe care pesediștii nu credeau că o vor întoarce vreodată. Dar, nu-i așa?, pasul de la mărire la decadență e mic. Important e dacă reușești să-l faci… Pesediștii par că au reușit.

Ligia VORO