Un român muresean, în misiune, pe frontul italian

Sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului XX, a reprezentat pentru românii din Transilvania o acutizare a politicii de deznationalizare si maghiarizare fortata dusa fata de ei de cercurile guvernante de la Budapesta. În acelasi timp, erau tot mai evidente semnele de criza ce se manifestau în Imperiul Austro-Ungar. Considerând ca  pot fi utili cauzei românesti, multi români din Transilvania au trecut Carpatii în vechiul Regat al României. Unul dintre aceÈ™tia, Simion C. Mândresu, s-a nascut în 1868 la Râpa de Jos, judetul Mures. Personalitate cunoscuta si recunoscuta a mediului cultural românesc de la început de secol XX, Simion C. Mândrescu s-a implicat activ si total în lupta românilor ardeleni din tara si din afara ei, pentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Profesor universitar si om politic eminent, Mândrescu a facut parte dintr-o stralucita pleiada de intelectuali români ardeleni, militanti pentru cauza româneasca, precum Iuliu Maniu, Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Alexandra Vaida Voevod, Liviu Rebreanu, s.a.

Un mureșean, titularul primei catedre de limba si literatura germana
Fiu al unei familii de tarani mureseni cu o situatie materiala relativ buna, Mândrescu a urmat clasele primare la Râpa de Jos, gimnaziul la Sibiu, iar apoi s-a înscris la Liceul graniceresc din Nasaud. Aici l-a cunoscut pe George Cosbuc cu care a legat o strânsa si statornica prietenie. Studiile liceale le-a terminat însa la Bucuresti, unde a urmat si cursurile Facultatii de litere si filozofie, avându-i ca profesori pe eminentii Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu si Titu Maiorescu. Scurt timp a functionat ca profesor la Liceul Codreanu din Bârlad, pentru ca în 1899 a primit o bursa pentru a urma un doctorat în filozofie la Universitatea din Berlin. Întors în tara a activat ca profesor la Liceul National din Iasi, dar în 1904 s-a reîntors la Bucuresti, fiind numit titular al primei catedre universitare de limba si literatura germana de la noi, ce se înfiintase chiar în acel an. Mândrescu a fost dealtfel cel care a condus aceasta catedra între anii 1904-1937. Atât la Bârlad, cât si la Iasi sau mai târziu la Bucuresti, Mândrescu a pregatit si publicat o serie de lucrari de mare valoare stiintifica, precum : “Elemente unguresti în limba româna†(1892), “Doina†(1893), “Literatura si obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos†(1894), “Gramatica limbei latineâ€, pentru clasele I-a si a II-a secundara (1898), “Strigaturi sau chiuituri poporane†(1898), “Influenta limbii germane asupra limbii noastre†(1904), “Influenta culturii germane asupra noastra†(1904) si multe altele. A fost si perioada în care a colaborat foarte activ la “Revista noua†condusa de B. P. Hasdeu.

“Ne punem la dispozitia guvernului român averea si viata noastra…â€
La Bârlad sau la Iasi, dar si la Berlin, si în mod cu totul deosebit dupa ce s-a reîntors în Regatul României, Mândrescu a fost permanent preocupat de situatia românilor ardeleni. Prin diferite canale de informare era la curent cu toate evenimentele ce aveau loc în monarhia austro-ungara, si în mod deosebit cu ceea ce se întâmpla în Transilvania natala. A fost preocupat sa raspândeasca în mediul universitar din Bucuresti, ideile ziarului “Tribuna†ce aparea la Sibiu si care era principalul canal de informare pentru românii ardeleni din Regatul României. În 1890, tânarul Mândrescu lanseaza ideea înfiintarii – concretizata în anul urmator – a unei societati “pentru a sprijini pe fratii nostri din Ardeal, în lupta lor de rezistenta, pentru a apara unitatea noastra culturala amenintataâ€. La fel de activ în acest sens se dovedeste Mândrescu si în 1909, când participa la înfiintarea “Cercului românilor de peste muntiâ€, fiind ales vicepresedinte al acestuia. Izbucnirea primului razboi mondial în 1914 si evolutiile din primii doi ani –  perioada în care România a fost neutra – îl determina sa fie si mai activ în încercarea sa de a creea un curent de opinie cât mai favorabil intrarii României în razboi de partea puterilor Antantei. O contributie deosebita a avut la organizarea în 1915 a “Congresului românilor de peste hotare aflatori în taraâ€. Aici el spunea : “…niciodata interesele întregului neam n-au fost mai amenintate ca astazi…ne punem la dispozitia guvernului român averea si viata noastra pentru înfaptuirea unirii tuturor românilor.â€

Legiunea de voluntari, români ardeleni, din Italia
În conditiile grele în care se afla România în vara anului 1917, cu aproape doua treimi din teritoriul national ocupat,  Mândrescu a propus “Asociatiei profesorilor universitariâ€, – asociatie din care facea si el parte – sa trimita mai multi profesori în strainatate pentru a face propaganda cauzei românesti. Din septembrie 1917 si pâna la începutul lunii aprilie 1918, Mândrescu s-a aflat în Franta împreuna cu o delegatie de profesori. S-a întâlnit cu oameni politici francezi, a dat interviuri, a scris articole publicate în diferite ziare franceze, precum :  “Le Tempsâ€, “La petite Republiqueâ€, “La Roumanie†si “L’Eveil†atragând atentia internationala asupra situatiei grele în care se afla statul român amenintat cu disparitia si a situatiei românilor ardeleni din statul austro-ungar siliti sa lupte pentru o cauza care nu era a lor. În aprilie 1918, Mândrescu împreuna cu dr. N. Lupu, D. Draghicescu, Benedetto Luca si Gh. Mironescu, s-a aflat în Italia, unde a participat la lucrarile Congresului nationalitatilor oprimate din monarhie, congres care a proclamat dreptul acestor nationalitati la autodeterminare pâna la despartirea de statul austro-ungar. Cu foarte mari greutati, Mândrescu a reusit sa obtina în cele din urma aprobarea statului italian de a se constitui aici, în Italia, o legiune de voluntari români din prizonierii de razboi ardeleni din fosta armata austro-ungara, aflati în acel moment în lagarele de prizonieri de la Citta- ducale, Avezano si Pietra- Lata. Aceasta legiune, odata formata, a luptat cu succes în cadrul armatei italiene, la Nervasa, Ponte Priulo si Asiago.

Ultimii ani…dezamagirile
Regalist convins, care nu concepea statul român altfel decât o monarhie constitutionala unitara, Mândrescu a intrat în conflict de opinii cu alti ardeleni, precum Vasile Lucaciu sau Vasile Goldis, care au sustinut la început o orientare republicana a statului creat, dar si cu Aurel C. Popovici si Alexandru Vaida Voevod care sustinusera cândva, crearea “Statelor Unite ale ale Austriei Mari†si care într-o vreme, facusera chiar parte din cercul arhiducelui Franz Ferdinand, cerc care urmarea federalizarea imperiului dualist. În perioada interbelica Mândrescu a ajuns deputat si apoi ministru al României în Albania. A continuat sa desfasoare o intensa activitate didactica, culturala si stiintifica fiind o personaliate publica activa. Profund legat de locurile natale, Râpa de Jos, Mândrescu nu le-a uitat niciodata. Dovada este faptul ca în 1933 a donat suma de 40.000 de lei pentru ridicarea unei scoli în localitate, asistând chiar la inaugurarea ei, iar mai târziu a facut o importanta donatie prin testament. “Am hotarât sa las scoalei din comuna Râpa de Jos o casa, situata în Bucuresti, strada Grigore Alexandrescu, nr. 44 si care poate aduce un venit curat de 24-25.000 de lei, cu cari s-ar putea trimite câte doi copii mai buni la scoli mai înalteâ€, erau cuvintele înscrise în cuprinsul testamentului sau încheiat în 1937. În 1940, a asistat neputincios la destramarea României Mari pentru care luptase cu atâta elan în anii tineretii sale, la fel cum a asistat si la evenimentele care s-au derulat cu repeziciune, dar atât de nefast, dupa 23 august 1944. Vremurile se schimbau, dar nu în sensul dorit de el. Din pacate nu mai avea nici vârsta, nici elanul si mai ales puterea de a lupta cu un dusman atât de diabolic – cum era comunismul de import – si care se insinua perfid în viata politica a României. Profund dezamagit de cursul pe care se înscria istoria României, dar si de atitudinea duplicitara a Marilor Puteri, Simion C. Mândrescu a murit în 1947, iar moartea sa a venit ca o eliberare dintr-o lume a carei schimbare nu o întelegea.