Prima închisoare militara din armata româna

Arhivele – în cazul de fata cele muresene – abunda de informatii interesante, chiar inedite în cele mai multe cazuri. Uneori, cautând asiduu si tenace anumite date pentru documentarea unui subiect aflat în cercetare, descoperi cu totul întâmplator alte informatii cu totul aparte. Cum ar fi spre exemplu, date relevante despre înfiintarea primului batalion disciplinar (închisoare militara) din armata româna pe cale de comunizare. Trebuie precizat de la bun început faptul ca nu am fost „originali†în acest domeniu. Am avut însa avantajul de a beneficia de o bogata sursa de inspiratie, batalioanele disciplinare din armata sovietica.

Prima închisoare militara a functionat la Iasi

Primul batalion disciplinar din armata româna a fost înfiintat în 1952. Se numea batalionul disciplinar 457 si avea codul de Unitate Militara (U.M.) numarul 03692. Decretul de înfiintare cu numarul 104 din 17 iulie 1951, având mentiune secret de serviciu, a fost prelucrat în luna august 1951 în toate unitatile armatei române, precum si în cadrul organelor de procuratura militara, inclusiv la Târgu Mures unde functionau înca din 1951 organe ale acestei institutii si care se aflau în subordinea Procuraturii militare a orasului Stalin (Brasov). Cum a fost organizat batalionul disciplinar, cine erau cei ce-l încadrau, ce se întâmpla acolo si cui a apartinut ideea înfiintarii unor asemenea unitati disciplinare? Acest batalion – de fapt o puscarie militara – functiona în garnizoana Iasi si era amplasat în localul fostului Penitenciar Galata. Dovedindu-si în scurt timp eficienta în a înfrânge rezistenta si moralul celor ce ajungeau sa-i treaca pragul, precum si de a-i disciplina mai mult decât o faceau celelalte unitati din armata româna, batalioanele disciplinare au ajuns ulterior sa fie extinse ca numar. Au functionat efectiv însa abia de la 1 ianuarie 1952. Ele erau destinate pentru executarea unor pedepse privative de libertate de pâna la doi ani, de catre militarii în termen din armata româna. În cele 46 de articole ale Regulamentului de functionare, ministrul Fortelor Armate ale Republicii Populare Române, generalul colonel Emil Bodnaras, prevedea în detaliu modul cum functioneaza o asemenea unitate militara, cum va fi încadrata cu personal, programul zilnic al condamnatilor, precum si categoria de infractiuni pentru care un militar ajungea sa fie condamnat la batalion disciplinar.

Reeducarea prin munca

Potrivit decretului de înfiintare, dar si Regulamentului de functionare, batalionul disciplinar era destinat pentru reeducarea prin munca cu o durata de 12 ore zilnic, din care 9 ore lucrari de constructie si gospodarie si 3 ore pentru instruire politica si pregatire de front. Aceasta unitate se organiza pe baza unui stat special de functiuni si se subordona nemijlocit sefului Marelui Stat Major al Armatei, iar numirea comandantului de batalion disciplinar si a loctiitorului sau politic se facea de catre ministrul Fortelor Armate. Celelalte cadre din batalion erau numite în functii de catre seful Marelui Stat Major. Toate cadrele acestui batalion aveau drepturi de a pedepsi si recompensa mai mari cu o treapta decât ale comandantilor de acelasi rang din celelalte unitati ale armatei române. Spre exemplu, comandantul de batalion disciplinar avea drepturile disciplinare ale comandantului de regiment, iar gradul functiei sale era cu o treapta mai mare decât în batalioanele obisnuite ale armatei române. Primul batalion disciplinar, apoi si celelalte care s-au înfiintat erau cazate separat de celelalte unitati din garnizoana, într-un local îngradit cu un gard special, de cel putin 2,5 m. Militarii condamnati la batalion disciplinar erau trimisi acolo sub escorta înarmata din ordinul comandantului de unitate, dupa primirea hotarârii de condamnare din partea instantei militare de judecata. Militarii condamnati care îsi ispasisera pedeapsa, erau trimisi la unitati fara escorta, pentru a-si continua serviciul militar. Timpul petrecut în batalion disciplinar nu se considera ca stagiu în armata. Multi dintre cei care ajungeau într-un batalion disciplinar erau deseori pedepsiti pentru cele mai mici abateri si supusi unui tratament umilitor, agresati fizic, bataile fiind la ordinea zilei, pentru ca cei selectionati sa se ocupe de ei erau, în cle mai multe cazuri, adevarate brute. Asa ca, nu putine au fost cazurile de încercare de dezertare sau de încercare de sinucidere din partea unor militari care n-au rezistat tratamentului la care au fost supusi în cadrul batalioanelor disciplinare.

Un personaj bizar

Se pare ca ideea înfiintarii unor astfel de „asezaminte†a fost a lui Bodnaras, dar nu era una originala. Rusii, pe care Bodnaras îi cunostea de mult timp, înfiintasera asemenea unitati de pedepsire cu mult timp înainte. Inclusiv în Germania nazista functionasera unitati asemanatoare ca scop cu cele din armata sovietica. În timpul razboiului aceste unitati luptasera în linia întâi si este lesne de înteles de ce. Erau sanse minime ca sa scapi cu viata, dar oricum nu-i regreta aproape nimeni pe cei ce mureau si cu atât mai putin statul care-i trimisese la moarte. Ironia sortii consta în faptul ca Bodnaras, fostul dezertor din armata regala româna (în 1932), aflat în 1951 într-una dintre cele mai importante functii din statul comunist, ajunsese acum sa dea „lectii de moralitate†celor din subordinea sa. Tânarul capitan Bodnaras din 1932 – fost sef de promotie al armei sale – trecuse atunci la rusi cu cifrul armatei române, urmase un curs de spionaj la Arhanghelsk, iar apoi revenise în România dirijat de NKVD. Arestat nu la mult timp dupa ce a revenit în tara, Bodnaras facuse cunostinta în puscarie cu bonzii din PCR. Devenit un element de încredere, probabil la recomandarea Moscovei, Bodnaras – cunoscut în timpul loviturii de stat din august 1944 sub numele de inginerul Ceausu – a fost cel care l-a transportat pe Antonescu si ceilalti arestati atunci, de la Palatul Regal în casa conspirativa din cartierul Vatra Luminoasa, le asigurase paza si ulterior, asigurase predarea lor rusilor care i-au transportat la închisoarea Lublianka din URSS. Timp de doi ani, pâna în 1946, acestia s-au aflat sub ancheta sovietica. Între timp, în România, steaua lui Bodnaras urca tot mai sus pe firmament, ajungând într-un timp foarte scurt sa urce atât în grad (general), cât si în functie (ministrul Fortelor Armate). Un timp l-a avut drept adjunct pe generalul Walter Ernst Neulander, un evreu maghiar (devenit Valter Roman prin românizare – tatal lui Petre Roman), un alt “dirijat” de Moscova, iar mai apoi pe Leontin Salajan. Ideea lui Bodnaras de înfiintare a unor asemenea unitati a fost sustinuta în mod deosebit de un membru al Consiliului Militar Superior, colonelul pe atunci – viitorul comandant de mai târziu al Trupelor de graniceri (anii ’80) – Vasile Petrut, un alt personaj interesant ca origine si evolutie în ierarhia militara. Bodnaras, un personaj bizar, a carui biografie mai are înca multe pete albe, a murit suspect în urma unei banale operatii de apendice facute de cel ce avea sa ajunga la scurt timp ministru al Sanatatii în Republica Populara Româna, Eugeniu Proca. Batalionul disciplinar înfiintat din ordinul lui Bodnaras i-a supravietuit si au fost înfiintate chiar si altele. Se dovedise viabil iar experientele „pozitive†se cer extinse, nu-i asa?

Prin ordinul nr. 227 din 28 iulie 1942, al Comisarului Poporului pentru Aparare al U.R.S.S., au fost create la nivelul fiecarui Front (Armata), 1 la 3 batalioane disciplinare destinate ofiterilor pedepsiti, dar fiecare Front trebuia sa mai creeze si companii disciplinare pentru soldatii si subofiterii pedepsiti. Aceste unitati disciplinare luptau întotdeauna în cele mai periculoase misiuni. Acelasi ordin 227 din iulie 1942, mai stabilea si faptul ca fiecare Armata sovietica trebuia sa mai creeze si câte 3 la 5 „unitati-bariera†care aveau misiunea de a deschide focul asupra militarilor care se retrageau fara ordin. În ceea ce priveste armata germana, soldatii din batalioanele disciplinare erau soldati condamnati pentru delicte de drept comun ori delicte politice fiind considerati nedemni de o unitate care avea si steag de lupta. La momentul pronuntarii condamnarii, soldatii germani erau degradati militar si li se retrageau decoratiile obtinute. Potrivit unor informatii, batalioanele disciplinare naziste au fost trimise pe front doar de doua ori, însa în ambele situatii s-au predat imediat aliatilor fara a trage un singur foc de arma. Însa, atât în cazul armatei sovietice, cât si a celei germane, în aceste batalioane disciplinare, disciplina si rigoarea cazona era împinsa la extrem.