România evanescenta

Iar vina, desi împartita si mult prea inegala e totusi colectiva. Suntem cu totii culpabili pentru dezafectarea istorica si aruncarea patriei noastre la groapa de gunoi. Un diagnostic întristator sau, mai curând, un vehement semnal de alarma? Poate câte ceva din ambele. Vasile S. Dâncu recidiveaza teoretic în Mitologii, fantasme si idolatrie cu niste texte la fel de mâhnite precum cele din Patrie de unica folosinta, titlul pe cât de inspirat pe atât de apasator în mesaj. Daca am încerca sa schimbam denumirea patrie în matrie (de la Mater), cum propunea foarte logic filosoful spaniol Ortega Y Gasset gândind functia materna a tarii în raport cu insul, poate ca ar fi la fel de trist sa vedem cum aceasta matrie româneasca a ajuns ca o biata femeie terfelita, de folosinta abuziva si repetata, iar când nu mai foloseste la nimic, parasita. Sigur ca e o simpla metafora aceasta femeie abuzata „patrioticâ€, însa nu vad de ce nu ar fi la fel de expresiva pentru o situatie de fapt precum un concept.
 Textele prezente în carte nu sunt noi. Toate au aparut în ultimii doi ani în diverse reviste, pe bloguri, platformele virtuale precum Vox publica, Contributors etc., dezvoltând deja o întreaga literatura paralela de reflectii si reactii. Acest lucru e deosebit de important si semnificativ, ca analitica rafinat stiintifica si filosofica a profesorului Dâncu îsi antreneaza mai întâi ideile, semnificatiile, diagnozele pe ariile mici dar foarte vii si interactive ale publicisticii, le supune dezbaterii libere înainte de a le transforma în carti. Priza lor publica mare si verva cu care sunt preluate în discutii, de la nivelul cel mai superficial al mass-media si pâna la nivel de abordari academice vine din faptul ca toate sunt teme concrete si arzatoare într-un moment anume, toate se leaga de persoane, comportamente, fapte, decizii, situatii ale lumii reale imediate – fie ca e vorba de vedete ridicole precum Pepe si Oana Zavoranu, Iri si Monica, de insi patetici precum Sobaru ori figuri marcante luate de Domnul la sânul sau precum poetul Paunescu, de exemplu, sau Bartolomeu Anania. Hagi însusi beneficiaza de un impresionant omagiu, în calitatea sa de Rege al fotbalului românesc.  
Dâncu scrie parca în timp real fisa de analiza a societatii noastre improvizate a carei existenta pare a se muta cu totul în virtual si fantasmatic. Ideea lui Maffesoli, dupa care societatile recente sunt martorele trecerii de la paradigma prometeica (munca-ratiune-viitor) la cea dionisiaca (vis-imaginar-fantasma) îi pare sociologului clujean nimerita pentru a caracteriza brusca schimbare lumii românesti în ultimele doua decenii. Dar nu numai a lumii românesti, ci o schimbare de paradigma la nivel global. O consecinta ar fi disparitia bazei societatilor moderne – contractul social – si înlocuirea acesteia cu provizoriul pact între comunitati fragmentate, agregate de emulatii irationale: „… nu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acele comunitati de pâna acum, ci mai degraba pacte în cadrul unor comunitati fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase) unde regula de baza este individualismul emotional.†(p. 16)
Nu stiu daca e originala, însa îmi pare foarte fertila asocierea tipului de analiza practicata de Vasile Dâncu în aceasta carte – fragment eseistico-stiintific derulat în contingenta imediata a unor evenimente publice prin retelele media cele mai active la nivelul dezbaterii – cu flashmob-ul. Asa cum flashmob-ul este un grup organizat spontan în jurul unei emotii, la fel articolele analitice ale sociologului se vor agregari teoretice provocate de un context în care se produce un eveniment si din care poate fi întinsa înspre un grup informal o emotie, cum ar fi: cutremurul din Japonia, moartea Mitropolitului Bartolomeu, plonjarea de la balcon a lui Sobaru etc. Evenimentul, interpretarea stiintifica si dezbaterea lui publica tind sa se apropie foarte mult, pentru ca reflexul de sens al analistului sa nu piarda aura emotionala degajata de eveniment. Este o stiinta nu în timp real, dar cu un decalaj minim fata de pretextul sau tematic. Miza lor imediata este însa agregarea unor microsocietati de dezbatere si analiza pentru care la un moment dat o problema sa aiba caracter de urgenta si finalitatea unui sens. La fel cartea profesorului Dâncu în întregul ei, poate avea functia unui flasmob, daca ar fi citita si daca pe urmele ei gândurile si emotiile noastre ar aglutina în directia unor lamuriri si asumari practice.
Un semnal îngrijorator ca România a intrat în faza evanescentei îl da un lucru deosebit de simplu, jucariile copiilor. Preluând o intuitie a scriitorului Matei Visniec, Dâncu observa ca azi toti copii se joaca cu jucarii chinezesti standardizate. Nimeni nu mai face jucarii pentru copii sau nepoti, ceea ce înseamna ca limbajul emotional secret care circula odinioara între generatii a disparut. Fabrici de jucarii nu mai exista în tara noastra. Chinezariile sunt semnul impunerii kitsch-ului cultural global. Am devenit o colonie, un loc al copiilor tipizati si fara viitor. „România este o tara fara jucarii, fara vise si fara sperante.†(p.118) Concluzie grava a sociologului Vasile S. Dâncu, care probabil ca nu face fericit niciun parinte. Însa nu ne-a promis nimeni la nastere ca vom trai pentru a fi fericiti. Nu ne-a promis nimic, de fapt. Traim în raspar cu orice promisiune a vietii, traim pe-ndelete un vis fara viitor. Traim cu pasiune o viata de care suntem straini. Cu mii de picioare împrumutate alergam oriîncotro, iar uneori avem nesabuinta sa fim mândri.