Datoria de a ne bucura
Încă nu ni s-au șters urmele galopului zilelor trecute. Stropii de sudoare, replicile tăioase, gâfâiala în alergarea după de toate. Ba ne-am cățărat pe geamuri pentru a le face „oglindă” (cu sau fără Mister Muscolo), ba am coborât la gura cuptorului pentru a veghea ca mielul (înotând în vin) să nu devină scrum, ba am băgat mâna (cu sau fără mănuși) în vopsele felurite și ne-am exprimat of-urile artistice pe coji de ouă (de preferință fierte), ba am îmbucat (fără noimă, în timp ce le preparam) din salate de Boeuf, din prăjituri Greta Garbo, din droburi cu rețetă indigenă, până la revoltarea papilelor gustative.
În paralel, ne-am făcut luntre-punte pentru a abandona imaginea de gospodine nemaipomenite și ne-am întins ba o mână, ba un picior, ba suvițele de păr, ba zonele cu celulită, pentru proceduri pe măsura look-ului festiv pe care trebuia să-l obținem.
În aceleași zile am dat și o grămadă de SMS-uri șefilor, prietenilor adevărați, prietenilor din interes, neamurilor pentru a arăta cât de frumos știm a ne purta. (Sau, poate că într-adevăr am simțit nevoia să le spunem ceva, acum.)
Desigur că n-am uitat să dăm o raită prin magazine ca nu cumva să ne prindă zilele mari fără veșminte în voaluri, fără pantofi lăcuiți și botoși, fără poșete strict asortate. Că doar la biserică toate capetele se întorc, unele după altele, și n-am vrea să picăm în gura enoriașelor zeloase care au o plăcere deosebită de a pune moda în rând cu rugăciunea…
După un efort considerabil și o ardere de calorii pe măsura alergăturii, ne-am recompensat cu o jumătate de metru pătrat de pizza (de preferință de post…) și cu o bere sorbită direct din sticlă (din rațiuni autohtone de igienă). Apoi, am recapitulat chefurile la care urmează să luăm parte duminică, luni și marți. Cu gândul la bunătățile ce ne vor obliga centurile să plesnească. Și la complimentele pe care le vom culege șuvoi.
Pentru marea parte a celor dintre noi asta este semnificația zilelor în care ne aflăm.
Chiar dacă noi (ceilalți noi) nu avem căderea de a ne erija în creatori sau propovăduitori de principii adevărate, totuși lucrurile esențiale nu pot fi trecute sub tăcere. Prea ne complacem în raționamente superficiale. Prea ne convine doar fericirea zilei de mâine. Concepută după un tipar propriu. Care, de multe ori, ne-a arătat că nu înseamnă nimic.
Învârtindu-ne cu insistență în jurul unor lucruri fără importanță, căutând clipele de bucurie, nu reușim decât să trecem dincolo de ele. Să le depășim fără a le simți. Și să rămânem triști. Cu toate salatele, prăjiturile, voalurile, chefurile.
Pentru că am pervertit semnificația Sărbătorii Luminii. Pentru că, de fapt, am refuzat să luăm lumină. O lumânare aprinsă nu este de ajuns. De vreme ce sufletul ne rămâne înnegurat. Am petrecut ultima săptămână epuizându-ne cu pregătirea bucuriilor trupului. Nu ne-am mai lăsat, însă, timp pentru a simți. Pentru că nu știm. Sau nu vrem. Este mai simplu așa. Nu ne-am oprit pentru a-i observa pe ceilalți. Pentru a vedea dacă le putem oferi ceva. Cât de puțin. Fără să comentăm că sunt leneși și de-aia nu au, că folosesc ceea ce le dăm în te miri ce scop, că nici noi n-avem niciodată destul. N-am avut vreme să spunem un cuvânt bun altora (poate nici celor ce sunt alături de noi). Pentru că nu ne-au interesat durerile lor. Oricare ar fi fost acelea.
Nu-i niciodată tîrziu să învățăm a ne bucura. Cu adevărat. Luând bucurie din Lumină. și răspândind-o. După puterile noastre. Nu-i greu deloc. Trebuie, doar, să fim atenți. Nu-i niciodată târziu să facem acest exercițiu în zilele iertării. încercați. Vă promit că vă veți simți mult mai bucuroși decât la coafor, la magazin, la supermarket, la restaurant la un loc. Aviz: exercițiul nu este destinat lichelelor! Pentru că întunericul dens din ele va alunga lumina. Orice vor face. Indiferent de numărul de cruci pe care-l aruncă pe piept și indiferent de scaunul pe care se înfundă în ușa altarului. Ce bine că Dumnezeu nu poate fi păcălit!
Să ne bucurăm! HRISTOS A ÎNVIAT!!!
de Andreea CIUCA
