Închisoarea Sighet: de la centru de tortură la fabrică de mături
Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, de autoritățile austro-ungare, cu ocazia aniversării “primului mileniu maghiar”. După 1918 a funcționat ca închisoare de drept comun. După 1945 prin Sighet se făcea repatrierea foștilor prizonieri și foștilor deportați din U.R.S.S. În august 1948 a devenit loc de detenție pentru un grup de studenți, elevi și țărani maramureșeni, dintre care o parte trăiesc și azi la Sighet. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduși la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga țară (foști miniștri, academicieni, economiști, militari, istorici, ziariști, politicieni), unii dintre ei condamnați la pedepse grele, alții nici măcar judecați. Majoritatea aveau peste 60 de ani.
În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportați la Sighet și 45-50 de episcopi și preoți greco-catolici și romano-catolici. Penitenciarul era considerat “unitate de muncă specială”, cunoscută sub numele de “colonia Dunărea “, dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele țării și în același timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puțin de doi kilometri.
Deținuții erau ținuți în condiții insalubre, hrăniți mizerabil, opriți de a se întinde ziua pe paturile din celulele fără încălzire. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiți să stea la “neagra” și “sura”, celule de tip carceră, fără lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilința și batjocura făceau parte din programul de exterminare.
În 1955, ca urmare a Convenției de la Geneva și a admiterii României comuniste (RPR) în ONU, a avut loc o grațiere. Parte din deținuții politici din închisorile românești au fost eliberați, parte transferați în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deținuți, 52 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuși, deținuți politici mai apăreau și în anii următori, mai ales “în trecere” spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, depozit de sare și, în cele din urmă, o ruină părăsită.
…ruină și, acum, muzeu
Fundația Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1993, în vederea transformării ei în muzeu, Muzeul Memorial Sighetu-Marmației.
Pentru realizarea acestui proiect trebuia pe de o parte organizată strângerea de fonduri pentru reabilitarea clădirii, iar pe de altă parte realizarea unei bănci de date necesare creării muzeului. Centrul de studii înființat și condus de Romulus Rusan, încă din 1993, a demarat înregistrările de istorie orală și colectarea de fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecții de ziare, cărți, manuale, albume, înregistrări de istorie orală, precum și – pe un alt plan – organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului și istoricii din România și din străinătate, publicarea de cărți cuprinzând mărturii, studii, statistici și documente privind rezistența anticomunistă și reprimarea ei. Până în prezent, centrul a realizat peste cinci mii de ore de înregistrări, 35000 de pagini de carte și a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio si video).
Rezultat al unor cercetări laborioase, fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, întâi într-o formă provizorie, mai apoi definitivă, urmând acum o ordine cronologică, sunt prezentate marile teme ale represiunii comuniste, ale distrugerii statului de drept și înlocuirii lui printr-o construcție de tip totalitar.
