Scrisoarea întredeschisă a unui încuiat
Marșând ferm, cu pas de patrulă, pe principiul moral că e bine să dai în cel lovit, simt nevoia să mă smulg blazării unei seri călduțe de primăvară pronunțându-mă, hop și eu, asupra lui Eugen Uricaru. Loviturile mele sunt însă niște adieri de libelulă față de ce s-a dat deja. N-am avut „onoarea” să-mi fie șef, protejat fiind de distanța ironică la care m-am ținut de Uniunea Scriitorilor, instituție cu totul respectabilă, cu excepția micului detaliu că mulți dintre cei care azi se avântă oțărâți contra lui Uricaru, i-au elogiat opera în cronici literare, pe la diverse colocvii sau la serbările Echinoxului. Mă emoționează ușurința scriitorilor români de a-și modela afecțiunile după conjunctură, ajungând, într-o endemică nevoie de-a se simți importanți, să ia atitudine pro și contra cuiva cu egal entuziasm în clipe diferite.
De curând apare în presă o scrisoare deschisă a unui considerabil grup de intelectuali, profesori, scriitori, publiciști ardeleni, adresată unui destinatar mitic cu aproape o mie de fețe, Manolescu, Blandiana, Mircea Martin, Gabriela Adameșteanu, Cărtărescu, solicitând insistent și disperat să candideze la funcția de președinte al USR, instituție de care semnatarii (Al. Cistelecan, Al. Vlad, Gh. Crăciun, Ion Mureșan, Adrian Popescu, Virgil Mihaiu, Th. Ionescu, Ruxandra Cesereanu, Al. Mușina, Aurel Pantea, Sanda Cordoș, Iulian Boldea, Radu Mareș, Mihai Dragolea, E. Galaicu-Păun ș.a) se simt reprezentați. Ei, ca să zic așa, au avut onoare să le fie președinte Eugen Uricaru. Unii au avut plăcerea chiar să le fie amic, să se piardă în nesfârșite șuete pe la Echinox, Steaua, Tribuna sau prin diverse restaurante ori crâșme clujene. La aniversările Echinoxului între semnatarii scrisorii deschise sunt unii ce se înghesuiau emoționați să câștige câteva minute de conversație, bineînțeles după ce devenise președinte, îi înmânau recente volume cu dedicație, în care își exprimau deferența sinceră față de persoana și reala apreciere pentru opera lui, pe care probabil că n-o citiseră vreodată, dar asta n-are nici o importanță. Ba mai puneau de o sponsorizare pentru o revistă, o carte, o invitație la Zile și Nopți de literatură sau ce-o mai fi. Orice ocazie de-a fi băgat în seamă ca scriitor este binevenită, iar un președinte al Uniunii Scriitorilor poate pune umărul la asta cu siguranță.
Probabil că semnatarii scrisorii deschise n-au avut niciodată idee despre acele fapte damnabile pentru care azi îl contestă pe Uricaru. Niște lucruri totuși au mirosit în jurul lui, ca în jurul oricărui scriitor predecembrist cu funcții la reviste importante. Odată probată cu documente și confirmată de CNSAS întreprinderea lui de informator al Securității, dintr-o dată infatigabilii scriitori ardeleni, majoritatea cu funcții pe la reviste ce l-au cultivat în ultimii ani pe Uricaru, își amplasează grenada sub mândria lor ascunsă și amenință să se arunce în aer dacă Manolescu, Blandiana sau Cărtărescu nu acceptă să asaneze moral, să reabiliteze prestigiul flasc al Uniunii Scriitorilor din România. Desigur că operația trebuie făcută, măcar pentru considerentul că o bună parte din acești domni semnatari beneficiază în circuit închis de premiile Uniunii Scriitorilor și au pagini arondate la reviste finanțate de Uniune. Și oricine ar deveni președinte e bine să se simtă un aer de simpatie entuziastă din această direcție. N-am văzut decât sporadice bârfe de cafenea, contestări șoptite cu voce scăzută la adresa personalității absente a lui Uricaru, nu pamflete, nu studii critice, nu articole care să-l demoleze temeinic, cu document sau argumentație coerentă. Ca atare mă tem că dacă printr-o turnură miraculoasă a evenimentelor s-ar dovedi nevinovăția lui Uricaru, fostul președinte ar beneficia de calde strângeri de mâini și pupături pe reliefurile nesfârșite ale obrajilor din partea unora din semnatarii scrisorii deschise și disperate. Unii s-ar declara poate onorați să bea un vin în compania lui și să schimbe opinii corecte politic despre Steinhardt, Doina Cornea sau Buzura.
Sunt convins că mulți scriitori români, dar nu numai scriitori, târăsc după ei mumia pestilentă a unui trecut ascuns, din păcate incorigibil și irevocabil. Cei mai șmecheri au fentat și fentează încă istoria, obțin funcții, decid, conduc, trag sfori, profită. Puțini și doar în situații extreme sunt deconspirați, ceea ce nu-i decât o victorie asupra amneziei programate, nu și o îndreptare a trecutului. E bine să știm cu cine avem de-a face, dar să ne păstrăm atitudinea lui Steihardt, absolvirea celui ce a greșit, nu pentru a te considera mai bun, ci pentru a nu-i oferi lui o penitență falsă, a-l lăsa singur în fața conștiinței lui, dacă o are, și a lui Dumnezeu. De la o anumită limită nu ne revine nouă să judecăm. Păcat că la noi nu există, precum odinioară în Japonia, obiceiul de a trimite nebunii și indezirabilii în munți să îngrijească ciurdele de vaci, până le iese genialitatea din cap și se vindecă de ideea că sunt nemaipomenit de importanți.
Vali MUREȘAN
