Monahul Savatie, “în căutarea aproapelui pierdut” (IV)

“În om, duhul, suflarea Celui Atotputernic, dau priceperea. Nu vârsta aduce înțelepciunea, nu bătrânețea te face în stare să judeci.” Versetele din Iov se potrivesc ca o mănușă ieromonahului basarabean Savatie Baștovoi, în vârstă de 28 de ani. Ateu și nihilist în adolescență, Părintele Savatie s-a convertit la creștinism în urma unei experiențe duhovnicești de care au parte numai cei care caută din toată inima Adevărul, devenind astăzi una din vocile cele mai profunde ale ortodoxiei. Mărturie în acest sens este și conferința cu tema „În căutarea aproapelui pierdut”, susținută în data de 14 aprilie 2005, la Constanța, și din care prezentăm în continuare răspunsurile părintelui

la întrebările celor prezenți în sală.

“În om, duhul, suflarea Celui Atotputernic, dau priceperea. Nu vârsta aduce înțelepciunea, nu bătrânețea te face în stare să judeci”. Versetele din Iov se potrivesc ca o mănușă ieromonahului basarabean Savatie Baștovoi, în vârstă de 28 de ani. Ateu și nihilist în adolescență, Părintele Savatie s-a convertit la creștinism în urma unei experiențe duhovnicești de care au parte numai cei care caută din toată inima Adevărul, devenind astăzi una din vocile cele mai profunde ale ortodoxiei. Mărturie în acest sens este și conferința cu tema „În căutarea aproapelui pierdut”, susținută în data de 14 aprilie 2005, la Constanța, și din care prezentăm în continuare răspunsurile părintelui la întrebările celor prezenți în sală.

843. La Liturghie este păcat dacă atragem atenția celor din jur care nu sunt atenți și vorbesc?

Ieromonahul Savatie: “Depinde. Dacă vedem că suntem porniți și avem obiceiul ăsta și ne tulburăm, dacă

ne-am tulburat, mai bine să n-o facem. Dacă o putem face cu pace, da. Părinții se fereau să facă asta. Cum a procedat Sfântul Pimen? Au venit la Sfântul Pimen ucenici și l-au întrebat: ”Avva, dacă văd pe fratele meu dormind în Biserica ce să fac, să-l trezesc?” Și Sfântul Pimen le-a zis: ”Cu adevărat, fraților, dacă-l văd pe fratele meu dormind, pun genunchiul meu sub capul fratelui și-l odihnesc”. Ãsta-i Pimen cel Mare. Și mai avem și alte cazuri. Așa că, de ești iritat, lasă-l, că-ți face ispită diavolul, toată Liturghia o să te tulbure și el n-o să se îndrepte, o să se mânie și tu o să te mânii. Dar dacă ești cu pace, poți să-i atragi atenția.

844. Dacă ne străduim să ne vindecăm de patimi, realizăm de fapt că suntem mai păcătoși ca înainte. Putem spune vreodată că am pus început bun?

Totdeauna ne rugăm să punem început bun. Totdeauna, sfinții s-au rugat până în ultima clipă: “Doamne, iartă-mă și ajută-mă să pun început bun”. Toți s-au rugat așa, toți care-i vedem că sunt mari. Ce-avem nevoie să credem că am pus început bun? Atunci am pus început ispitei când ne pare că am pus început bun. E mai bine să spunem:”Doamne ajută! Iartă și ajută! Nimic bun n-am făcut pe lume!”

845. Poate un mirean să ajungă să vadă lumina necreată, la fel cum se întâmplă cu unii monahi? Dacă da, cum? E mândrie să aspiri la o asemenea stare?

Da, e mândrie. Să aspirăm la vederea propriilor păcate. Iarăși Sfântul Isaac Sirul spune:

“Mare este nu cel care vede îngeri, ci acela cel ce-și vede păcatele sale multe ca nisipul mării.” Asta e vederea după care urmează lumina și asta este adevărata lumină. În lumina asta se văd toate păcatele noastre. La ce-ți folosește dacă vezi lumina necreată și nu ai să te mântuiești? Lucifer, satana era în lumina asta necreată, era înger al lui Dumnezeu, și din lumina asta necreată pentru un gând s-a dus în adâncul iadului. De ce vrei această lumină fără să dobândești mai întâi smerenia și să faci poruncile lui Hristos? Asta-i mândrie, sigur că este mândrie.

846. Pentru un începător pe care duhovnicul l-a lăsat să-și pună singur măsura nevoinței, cum recomandați să înceapă? Ce să taie din patimile trupești? Cum ați văzut Sfinția voastră expresia “Dai sânge, iei duh”?

Sfătuiesc cum spun Sfinții Părinți. Ioan Casian vorbește foarte bine despre asta în “Convorbirile duhovnicești”. Mai întâi vezi-ți patima care te chinuie cel mai mult, și începe a lupta cu ea. Cum? Prin rugăciune, prin puțin post. Fiecare patimă are ale ei necazuri. Patima trupească știm că o vindecăm cu post, cu smerenie, cu ascultare, cu osteneală și cu multă rugăciune. Patima mâniei prin ascultare, prin răbdare și așa mai departe. Vezi care este patima ta și pune-ți o măsură pe care s-o poți face tot timpul. Puțin, puțin să ai, puțin și în rugăciune, și în celelalte, dar să știi că îți pui măsura asta de-acuma înainte pe toată viața și după asta adaugi în timp. Spune Isaac Sirul: “Mare este puterea lucrului mic făcut în permanență, constant, mare îi este puterea.” Așa că, luați-vă puțin, dar să o faceți pentru Dumnezeu, cu binecuvântarea duhovnicului, și harul și dezlegarea și izbăvirea, mai ales începătorul, spune Sfântul Ignatie Briancianinov, le dobândește nu atât pentru ostenelile sale, cât pentru deasa spovedanie și smerenia față de duhovnic și față de frați. Fii sincer cu duhovnicul și spune-i toate necazurile tale; omul trebuie să se spovedească sincer și curat, ăsta-i un început bun, să postească, să se roage, puțin…

847. Cum recunoaștem iertarea lui Dumnezeu în viața noastră după un păcat săvârșit? Și cum să ne iertăm pe noi înșine? Este bine să fim exigenți cu noi așa încât să nu ne prea putem ierta noi înșine?

Dacă nu ne putem ierta pentru un păcat anume, nu este dreaptă atitudinea noastră. Dacă nu ne iertăm pentru toate păcatele, suntem mai aproape de adevăr. Dar aceasta este o stare foarte înaltă. Să nu ne osândim pentru un păcat anume, pentru că este fals. Noi nu știm care este, de fapt, răutatea noastră înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă a te ridica pe tine însuți și apostolul Pavel spune: “Fericit bărbatul care nu se osândește pe sine”, tocmai pentru faptul că nu știm noi care este adevăratul nostru rău, pentru că de multe ori diavolul ne spune: “Ãsta e răul tău, asta ai făcut, nu te mai mântuiești”. Așa că, vederea Părinților era să se osândească pentru întreaga lor viață, nu pentru un păcat anume. Da? Și să ne rugăm la Dumnezeu. Dar mai bine să încercăm să ne îndreptăm fără prea multe exerciții de acest fel de osândire de sine sau de altcumva, pentru că toate astea duc, în cele din urmă, ușor, la stricarea minții. Noi nu avem măsura asta. Citim la sfinți, vedem, “Å¢ine mintea în iad și nu deznădăjdui”, și toate celelalte, dar astea sunt măsuri prea înalte, pe care noi nu le înțelegem și la care nu ne putem ridica, cu mintea și inima, încercându-le în practică. Dar mai bine să încercăm să nu mai facem fapta respectivă, cu desăvârșita nădejde că Dumnezeu o iartă, și problema e

de acum înainte: mai facem sau nu mai facem?

848. Cum mă pot dezbăra de obiceiul de a judeca oamenii după zodia căreia îi aparțin?

Nu cred în horoscop, însă cred că oamenii născuți în același interval au trăsături anumite.

Să vă spun ce-am gândit eu despre asta. Cum se întâmplă ca oamenii din anumite zodii au, într-adevăr, trăsăturile pe care le descriu horoscoapele? Eu cred așa. Oamenii aceștia, adolescenți fiind încă, sau copii, și-au citit zodia, și se formează dupa mintea lor, potrivit prescripțiilor zodiei respective. Noi, intrând în contact cu un om care zece ani s-a judecat pe sine prin prisma zodiei, clar vedem: ăsta-i Leu, ăsta-i Rac, are apucăturile cele descrise în respectiva zodie. Așa că, asta este o fire falsă, creată prin autosugestie și prin practicare. Pictorul are anumite apucături, doctorul are anumite apucături, șoferul are anumite apucături… Înțelegeți? Boxerul are anumite apucături, și cel care a citit prea multe zodii și

și-a format viața după ele, are anumite apucături. Înțelegeți? Așa că nu este de mirare, dar nu-i judecăm. Nu credem în asta pentru că este ridicol, dar faptul că oamenii își strică mintea încet, încet, de-a lungul timpului, citindu-se pe sine, și avem o societate de berbeci și de țapi (Râsete), iertați-mă, din care eu sunt unul dintre ei (Râsete), nu-i de mirare. Să ne smerim. Cu timpul va dispărea asta, cu timpul. Asta-i obiceiul minții, noi am gândit cândva prin prisma zodiilor. E nevoie de vreme ca să scăpăm.

849. Există libertate în ascultare? Cum se ajunge la ea?

Cea mai mare libertate o dobândește omul atunci când scapă de tirania propriei voințe: “Vreau asta, vreau cealaltă, vreau să plec acolo, vreau să dorm așa, vreau casa cutare, vreau să fiu înalt, vreau să fiu mic ș.a.m.d.” Prin ascultare noi înfrângem toate aceste porniri ale voinței noastre, ale zbuciumului nostru lăuntric, și dobândim adevărata libertate când omul este bucuros prin sine însuși, prin ceea ce este, și dobândește de la Dumnezeu binecuvântarea celor smeriți și blânzi cu inima pe care a făgăduit-o Hristos.

Așa că, da, prin ascultare scăpăm de tirania propriei noastre voințe. Nu avem nici un tiran mai rău, mai cumplit și mai de temut decât propria noastră voință, propria noastră minte. Ea ne face să fim și geloși, și să nu iertăm, ea ne face să plângem după un eșec pe care l-am avut într-o relație sau într-o afacere, încât să ne ieșim din minți, încât mulți se sinucid. Toate suferințele astea se biruiesc prin ascultare. Așa scăpăm de tirania propriului nostru eu.

850. Cum înfrângem frica de a ne lăsa în mâinile lui Dumnezeu ?

Încearcă de mai multe ori să te lași în mâinile lui Dumnezeu, așa cu frică, și experiența îți va arăta că Dumnezeu nu minte, și toate câte le-a făgăduit le împlinește celor care cred în El. Dar, asta arată ca n-am încercat niciodată cu adevărat să ne lăsăm în mâinile lui Dumnezeu. Sărim cu gândul că oricum vom muri. Sar acuma la Dumnezeu, ce-o fi o fi.

Tot mai bine la Dumnezeu decât la moarte. Dar moartea este, negreșit. Cu gândul la moarte, făceau asta Părinții. Trebuie să încercăm odată și odată.

851. Se întâmplă de mai multe ori, după ce săvârșesc o faptă rea, să simt o mare părere de rău, dar când ajung să o spovedesc, nu mai simt nimic. Ia Domnul în seamă asta?

Ei, atunci când te-ai necăjit, te-ai osândit pe sine, te-ai îndurerat, aia ți-a fost pocăința, ți-a fost lucrarea inimii tale, aia ți-a fost rana. Ai ajuns, ai povestit-o la duhovnic; dacă o povestești îndată, ai mai multă durere. Așa că, de multe ori, Dumnezeu în fața duhovnicului de-acum ne ia greutatea asta, pentru voința noastră. Noi de acasă ne-am hotărât să mergem la duhovnic și Dumnezeu, ca un milostiv, ca un părinte iubitor, iese în întâmpinarea fiului rătăcitor și-l iartă înainte de a deschide El gura, cum citim în Evanghelie. Încă fiind pe cale a ieșit și l-a îmbrățișat și l-a primit pe bietul Său. Așa și aici, încă fiind tu pe cale, Dumnezeu te-a și primit, te-a văzut că vii la duhovnic. Din cauza asta scăpăm de teroarea propriei conștiințe în fața duhovnicului, dar o avem acasă.

852. Am o fotografie a unor prieteni făcută în Sfântul Munte. Pe fundal sunt multe pete albe, de diverse mărimi, în formă de înger. De curând am realizat fotografia unui prieten în timp ce ne întorceam dintr-un pelerinaj și pe fundal au apărut două astfel de pete, albe, mici, în formă de îngeri. Ce înseamnă asta?

Nu știu. Poate s-a voalat filmul. (Râsete, aplauze).

853. Cum să împăcăm asumarea micimii, așa cum ați spus – smerenia, cu faptul că în lumea de azi, ca să răzbați, ai nevoie să fii descurcăreț, cu tupeu. Avem familie și pentru ea trebuie să mai lăsăm din ștacheta duhovnicească, să fim altfel decât cum am vrea.

La întrebarea asta vă răspund printr-un caz viu. Un părinte care spovedește în pușcărie, de la noi, pentru dragostea lui față de oamenii de acolo, s-a împrietenit până și cu șeful cel mai mare peste ei, care îi supraveghea… Poate nu știți, dar în pușcărie, polițaii, singuri, nu pot face ordine și întotdeauna au oameni de-ai lor pe care pușcăriașii îi respectă și pe care înșiși pușcăriașii și-i recunosc ca fiind mai mari și tot ce au de tratat tratează prin ei.

Ei, ăsta, care era mai mare acolo, s-a cununat, s-a spovedit chiar, îi spune părintelui: “Eu nu pot să nu înjur cu ei, și îi mai pleznesc câteodată, tu-ți dai seama, dacă eu acuma dintr-o dată devin așa, nu mai înjur, nu mai fac, eu dau peste cap toată pușcăria asta”. Înțelegeți? Ãsta e un lucru foarte serios. I-a zis părintelui: “Iartă-mă, dar eu nu pot dintr-o dată să mă schimb, pentru că eu pun în pericol atâția oameni”. Și atunci, el avea voie cateodată să mai facă lucruri de astea… Așa și noi, în orice imprejurare, să țineți cu oamenii… Ceea ce avem noi în afară e una, dar smerenia nu este în afară. Smerenia este acolo, în chilia noastră, dar cu cei de la serviciu suntem așa cum suntem. Așa a fost și Iosif cu Faraon, a fost așa de înțelept, așa de diplomat, încât Faraon, care era păgânul păgânilor, l-a luat pe Iosif, l-a pus al doilea om după sine, i-a dat tot Egiptul în încredințare. Iosif s-a căsătorit cu fiica mai marilor preoților Egiptului, închinători la idoli, a primit inelul de la ea, totodată nepierzându-și credința în Dumnezeul cel bun, rămânând cu adevărat bineplăcut lui Dumnezeu. Să învățăm de la Iosif și de la drepții lui Dumnezeu cum se descurcau printre păcătoși, printre necredincioși, fiind în același timp iubiți și respectați de ei.

854. Uneori am impresia că am văzut sau făcut unele lucruri, aceasta vine dintr-o existență anterioară? Am iubit-o enorm pe mama mea, am visat când îi va veni sfărșitul și așa a fost. De unde am avut visul, din credință?

Nu știu, eu n-am măsura asta să dau răspuns la astfel de întrebări. Astea sunt lucruri de mare taină, eu n-am acces la ele, eu sunt mai “pământ”. Da. Dumnezeu știe sfârșitul omului, ce-ați văzut și cum ați văzut, cât de aievea și cât de nu, eu nu pot să vă dau răspuns. Rugați-vă, sfătuiți-vă cu duhovnicul.

855. Am un prieten, student la medicină, care crede și nu crede în Dumnezeu. El afirmă că

există o ființă superioară care guvernează lumea, care poate fi ori Dumnezeu ori o ființă extraterestră. Cum pot să-l fac să creadă ca acea ființă este Dumnezeu?

Tot Dumnezeu o să-l facă să creadă.

856. Am săvârșit un păcat grav. M-am spovedit și mă căiesc. Simt că Dumnezeu mă va ierta, dar mereu mă mustră conștiința. Ce să fac să scap de această mustrare a conștiinței?

Faceți canonul duhovnicului, dar este și canon de la Dumnezeu mustrarea asta de conștiință. Mergeți înainte, înaintați, și în timp, când va socoti Dumnezeu, o va ridica. Dar ascultați de duhovnic și faceți ce vă spune el. E calea cea mai sigură, cea mai grabnică să scăpați de mustrarea conștiinței.

857. Este bine să existe o limită în a face bine astfel încât să nu ajungi să fi rănit sufletește?

Da, este bine. Facem atât cât putem. Chiar și revărsarea noastră în afară către aproapele nostru o facem după măsura noastră duhovnicească pentru că, mai ales în mediile călugărești se vorbește despre asta, nu merge să ajuți văduvele din sat dacă tu nu ți-ai rezolvat problemele tale interioare, pentru că mulți au căzut în înșelăciune, și au căzut în mari păcate și în viață de rușine încercând să facă binele aproapelui, și uitând că sunt oameni neputincioși și nu sunt la măsura marilor Părinți despre care citim că se jertfeau pentru ceilalți. Unii își vând apartamentul și merg la mănăstire și după trei luni încep să-și iasă din minți. Ce fac? S-au trezit că au vândut apartamentul și ce fac acum? Uită-te la tine, ce poți face, câte face. Smerenia…

858. Din ce cauze Dumnezeu îngăduie îmbolnăvirea unor oameni credincioși?

Tocmai pentru că sunt credincioși. Tocmai pentru a arăta celorlalți că trupul, sănătatea și toate celelalte nu sunt la atât de mare preț pentru viața asta pământească, pentru a ne aduce aminte că ne pregătim pentru

viața viitoare, și din cauza asta și sfinții au avut boli grave, iar

mulți dintre ei, ca și Ioan Proorocul, chiar au fost tăiați de o femeie ușuratică, aratând că acestea de aici sunt trecătoare și fără de mare preț pentru noi, chiar și sănătatea.

859. Cum ne dăm seama dacă suntem pe cale de a face voia lui Dumnezeu sau doar pe a noastră?

Dacă asculți de duhovnicul tău ești pe calea cea bună. Dacă încerci după capul tău, să afli fel de fel de voi, pierzi calea lui Dumnezeu. La noi în Biserică lucrurile astea sunt rezolvate, slavă Domnului! Avem biserica, avem duhovnicia, avem toată ierarhia și buna rânduială a comunității, a obștii credincioșilor, încât prin smerenie și ascultare putem face voia Domnului. Vedem că toți cei care au bineplăcut lui Dumnezeu au ascultat de mai marii lor, și astfel n-au greșit.

860. Sunt credincios creștin-ortodox și iubesc o fată de altă religie decât cea creștină. Există vreo cale de a fi împreună rămânând fiecare cu religia lui?

Dacă nu suntem împreună în Hristos, mă iertați, cealaltă împreunare va trece, și ce o să facem? Rugați-vă, în așa fel încât Dumnezeu le poate face toate. Dar, să nădăjduim, până la urmă, că ne întâlnim în Hristos. Ãsta e drumul nostru.”

A consemnat

Ioan BUTIURCÃ

“Să aspirăm la vederea propriilor păcate. Sfântul Isaac Sirul spune: “Mare este nu cel care vede îngeri, ci acela cel ce-și vede păcatele sale multe ca nisipul mării.”