Mihai Viteazul, satul patrimoniu

Mihai Viteazul este o comună în care tradițiile trăiesc încă, aveam să ne convingem în periplul nostru la margine de județ.

Regulile nescrise ale lumii satului românesc sunt respectate cu sfințenie, transmise din tată-n fiu. Iar Mihai Viteazul mai impresionează prin ceva, și anume prin patrimoniul pe care îl deține.

Așezat la marginea județului, pe drumul național care duce înspre Brașov, Mihai Viteazul este un sat eminamente românesc. Aici viața curge lin, timpul oamenilor fiind împărțit între truda câmpului, biserică și gospodărie. E drept că unii dintre săteni au locuri de muncă la oraș, dar, chiar depășind sfera satului, au știut să își păstreze obiceiurile și tradițiile. Aici, în așezarea cu doar 125 de suflete, am avut surpriza neașteptată să descoperim o lume care se încăpățânează să supraviețuiască. Localnicii, organizați în vecinătăți ortodoxe, nu se rușinează să spună că obiceiul locului este ce au mai sfânt. Una din sărbătorile care se țin an de an este cea a Unirii. 24 ianuarie este din acest motiv o zi specială pentru sătenii din Mihai Viteazul.

Adunați de dimineață în bisericuța satului, ridicată la 1835 prin bunăvoința baronului Haller, stăpânul locului din acea vreme, sub bolta pictată în frescă de zugravul Nițulescu, sătenii se roagă pentru bunăstarea noastră a tuturor. Se roagă pentru ca vremurile să nu ne mai fie potrivnice.

Regula nu se încalcă

După reguli străvechi, păstrate așa cum le-au moștenit de la strămoșii lor, bărbații, femeile și copiii au locurile lor bine stabilite în biserică. Și nimănui nu-i dă prin gând să strice rostul tradiției.

Dar cum ziua abia a mijit, sărbătoarea vecinătății ortodoxe Mihai Viteazul este pe cale să înceapă. Pe vremuri aici existau patru vecinătăți ortodoxe, organizate pe străzi, fiecare având un vater, adică un tată, un șef. Astăzi mai sunt doar două, dar oamenii se tem că nu va mai trece multă vreme până când va rămâne una singură.

Icoanele de patrimoniu

Am dorit să trecem pe la fiecare comunitate, pentru a vedea cum se distrează și ce planuri își fac acești oameni, așa că am luat-o firesc, pe rând. Și cum masa festivă anuală se desfășoară la casa vaterului nou ales în acel an, am intrat întâi în gospodăria vaterului Mircea Gligor. 28 de săteni erau deja așezați la masa pe care se răsfățau bucate tradiționale de care sătenii sunt mândrii nevoie mare. Și cum mâncarea bună, prietenia și jinarsul dezleagă limbile oamenilor, am aflat lucruri incredibile despre acest loc.

Aici, în Mihai Viteazul, ar fi singura casă muzeu din județ, casă încă locuită, intrată în patrimoniul național atât pentru vechimea ei cât și pentru comoara pe care o ascunde între pereții bătrâni. O colecție incredibilă de icoane pe sticlă, pe lemn și pe hârtie, icoane despre care Rozalia Oțetea, proprietara casei spune că sunt pe pereții aceia vechi, de când se știe ea.

“Așa am pomenit casa asta. Mama mea a moștenit-o exact așa de la bunica. Și bunica a avut ca ultima rugăminte să nu se schimbe nimic aici. Icoanele, blidele, toate sunt vechi. Mai demult casele oamenilor așa erau împodobite. Acuma aproape toți și-au dat jos icoanele de pe pereți și au case moderne. Dar aici așa cum am moștenit-o din familie așa o sa o dăm mai departe nepoților noștri”, ne-a spus Oțetea Rozalia, stăpâna casei.

Aflarea atâtor comori în acest loc este posibilă, asa cum spune lumea, datorită confluenței zonei cu cea a Făgărașului. Cu 100-200 de ani în urmă, când credința ortodoxă învăluia tot mai multe spirite și când spiritul național se cerea scos cu tărie la suprafață, icoanele au devenit ceva vital.

“Pe vremuri oamenii nu preea aveau bani. Și făceau schimburi. Femeile țeseau pânză în casă și nu o vindeau la metru pentru că nu exista nici așa ceva. Valurile de pânză erau vândute la “coți”. Dar nu mai știu câți coți de pânză se dădeau pe o icoană. Pictorii din Zona Făgărașului veneau în sat în fiecare primăvară și toată pânza țesută peste iarnă de femei era dată pentru icoane. De asta, în Mihai Viteazul, sunt azi atâtea icoane vechi”, ne-a spus Eleonora Mihai, nepoata casei.

Satul patrimoniu

Dar anii au trecut și tot ce era nou atunci a ajuns astăzi să aibă o valoare inestimabilă. Mobilierul tradițional, blidele și cănile, blidarele în ale căror sertare ascunse se mai găsește și azi câte o cană cu licori bahice, canapeie și lăzi de zestre pictate, paturi cu perini ale căror fețe sunt cusute și țesute în patru sau șase ițe. Chiar și borta miresei se mai poate găsi în unele gospodării. Dar aceste adevărate comori sunt magneți pentru cei cu gânduri necurate.

“Acuma câțiva ani, la televizor, au spus că cine are icoane și lucruri vechi prin casă să facă bine să și le asigure că sunt în pericol de a fi furate de hoții care știu unde să caute. Am hotărât atunci ca cele mai valoroase șase icoane să le duc la Sighișoara pentru a le pune în siguranță. Sunt icoane de o val oare inestimabilă”, ne-a spus Baboș

Achim, fiul Rozaliei Oțetea.

Acum satul e în siguranță. Cum icoane fără învățătura nu e posibil să existe, în același sat dar în altă casă, ne-au fost arătate, scoase cu multă frică de Dumnezeu din tainițele lor, cărți sfinte ale neamului. Cărți de la 1600 încoace. Într-un loc incredibil, am dat de tezaure neprețuite. Cum au traversat aceste capodopere timpul și cum au ajuns sa fie prețuite de oamenii în a căror casă s-au odihnit generații de-a rândul, nu mai e un mister. Unde este credință și dragoste, totul este posibil.

Despre unitate

Ne-am întors la sărbătoarea vecinătății unde cheful se încinsese și mai tare. Dar oamenii mai doreau să ne spună povești. Și ne-au spus-o pe cea a nepotului fostului preot al locului, care bănuit de a fi simpatizant al mișcării legionare, căutat de securiști, s-a ascuns vreme de mai bine de 12 ani în pivnița casei parohiale. Sătenii știau că e acolo, dar îl prețuiau prea mult pe părintele Bologa și aveau prea mare încredere în George Popa, nepotul său, și îi urau prea mult pe securiștii comuniști pentru a le permite acestora să ajungă la el. Atunci când nepotul cunoscut de toți drept Gigi, ieșea din ascunzătoare, sătenii vorbeau cu el. Când pericolul apărea, toți ca la un semnal nu mai știau nimic.

“A stat ascuns în pivnița casei parohiale. În sufrageria casei era o trapă peste care în caz de pericol era tras repede un covor și peste el, pianul. Oamenii nu mai știu exact câți ani a stat ascuns Gigi în pivniță. Cel mai probabil vreo zece ani. Apoi a venit și vremea când cineva a trădat. Securiștii i-au pus părintelui la tâmplă pistolul. George Popa a fost încarcerat pentru doi ani, apoi și-a petrecut restul zilelor în satul lui, Vaidacuta. A intrat în altă ascunzătoare de data asta pentru eternitate, acum trei ani. Memoria lui, dar și a unui erou căzut în lupta de reîntregire a neamului sunt păstrate aici. Lupta pentru neuitare este continuă”, ne-a spus Dan Oliviu, preotul satului Mihai Viteazul.

Membrii vecinătăților ortodoxe din Mihai Viteazul au conștiința si cugetul curat. Doar așa pot sărbători. Doar așa pot duce tradiția mai departe. Doar așa pot avea amintiri frumoase din vremuri grele, vremi care doar în urmă cu vreo câțiva ani, frământau încă poporul român.

Atunci când ajungi într-un loc ca Mihai Viteazul și vezi ce am văzut noi, și respiri aerul curat și pur ca sufletul localnicilor, cu greu te mai desprinzi. Simți cum îți cresc rădăcini care ar vrea să te țină locului. Într-un loc considerat nespectaculos, într-un loc de care nu se prea vorbește, ba mai mult nici nu se știu prea multe, spiritualitatea românească este la ea acasă. Dintr-un asemenea loc, într-o asemenea zi, nu am fost lăsați să plecăm fără încă o mostră a unicității satului. Între dealurile molcome, între zidurile caselor pline de sufletele sătenilor, s-a revărsat ca o rugăciune, cântecul vechi specific doar acestui sat.

Oameni, locuri, ulițe, batrânii copaci, icoane, casele lor și a celui care le-a permis primul să își ridice biserica, amintiri comune, toate sunt posibile în acest loc în care istoria trecută a străbătut timpul doar pentru a fi mai frumoasă și mai curată ca niciodată. La Mihai Viteazul, timpul este prietenul tradiției populare românești.

Eugenia KISS