Nicu Mihoc și… restul e tăcere

Am stat de vorbă cu actorul Nicu Mihoc despre harul actorului, cinematografie, teatru, oameni, care mai sunt și care au fost, prietenii, întâlniri fericite, șanse.

Reporter: Nicu Mihoc, ce proiect derulezi în momentul de față?

Nicu Mihoc: De vreo lună de zile lucrăm, cu colegii de la Teatru 74, la Unidrama, care, iată, crește. Nu mă refer în mod special la numărul de spectacole, vor fi probabil 18, din care avem confirmarea pentru 16, ci și ca interes. Nu mizăm atât pe o prezență numeroasă, ci mai degrabă pe calitatea spectacolelor invitate. Chiar pentru Unidrama, Dan Condurache lucrează la un text al lui Novarina, împreună cu Mihai Lungeanu, pentru Louis de Funes sau Actorul Nul și Perfect. Faptul că are o componentă internațională, este iarăși important. Deși eu urăsc chestia asta cu festivalurile. Unidrama nu este un festival, este o întâlnire. Vor fi două spectacole străine, unul din Statele Unite, altul din Austria. Pe de altă parte e important că ne mișcăm și noi, independenții. Avem o colaborare bună cu cei de la Brașov de la Teatrul Joint. Colaborăm și cu cei de Cluj, dar ei au, în prezent, o problemă cu spațiile. S-au mișcat foarte bine o vreme, iar apoi s-au opintit. N-au fost ajutați de comunitate sau mai bine zis de autorități. Ei aveau cea mai bună revistă de teatru din România (Man-in-Fest n.r.). Sper ca la anul când vom merge la festivalul de la Arad, voi mai auzi că au apărut încă două-trei inițiative independente. Alternativa sau teatrul independent este un drum care îți consumă fantastic de multă energie, dar se poate face. Fără să te lamentezi, fără să dai vina pe Guvern, pe primării, pe consilii județene, pe sponsori. Tristețea mea cea mare este însă că, în noua lege a teatrelor, cel puțin în forma în care este legea acum, nu se pomenește nimic de teatrul independent, deși au apărut în România vreo 15 forme independente de arta spectacolului. Și publicul spectacolelor noastre este plătitor de impozite. De ce unei instituții mamut, X, i se dă totul fără să i se ceară nimic în schimb, iar nouă ni se cer o grămadă de lucruri, dar nu ni se dă nimic?!

Rep.: În afară de Unidrama, la ce mai lucrezi?

N.M.: Lucrez la două filme. Sper să termin sâmbătă (azi, 11 noiembrie, n.r.) “Prietenii periculoase”, film făcut de cei de la La Strada în colaborare cu o casă de filme din Ungaria. Lucrez cu un regizor care îmi place foarte mult, Ferenczi Gabor. Joacă doar actori români, Vali Popescu, Bojer Ferencz de la Cluj, și încă cinci actori tineri foarte talentați. Înveți multe de la unguri, pentru că ei au o piață mult mai bine structurată, mult mai bine finanțată decât a noastră. La noi, de abia acum încep să se miște lucrurile. Și mă refer la Porumboiu, la Nemescu, Dumnezeu să-l ierte!, la Cristi Puiu, la Mitulescu.

Carol I și Nicu Mihoc

Rep.: Hai să vorbim puțin de “Restul e tăcere”!

N.M.: Proiectul a început cu “Hai să dai un casting!”. Am dat un casting pentru vreo trei roluri. Eu, citind scenariul, mi-a plăcut personajul Anton Volbură, pentru că seamănă foarte mult cu destinul meu. Își dă demisia din Teatru Național în 1911 pentru că nu i se dă să joace Hamlet și pornește la drum să facă împreună cu o echipă primul film românesc. De altfel, ei au fondat atunci Societatea Română de Cinematografie.

Rep.: Filmul prezintă povestea realizării primei pelicule românești “Independența României”.

N.M.: Da, este de fapt un film în film. Eu îl interpretez pe Carol I în filmul din film. Ce e cel mai important e că există o echipă acolo. O echipă de actori pe care îi prețuiesc extraordinar, de la care am învățat enorm. Eu n-am făcut film la viața mea. Sunt acolo niște oameni Vali Popescu, Ovidiu Niculescu, Marius Florea Vizante, Mirela Zeța, Vlad Zamfirecu, Florin Zamfirescu, oameni care au făcut film. E o translație între o generație de actori tânără, foarte bună, super profesionistă, și cei maturi și experimentați. Dar nouă ne place atât de mult! E o echipă atât de bună! Iar Nae Caranfil știe să creeze o atmosferă atât de degajată, atât de familiară, dimineața stă la cafea cu noi. Toți trebuie să fim pe platou la aceeași oră. Nu există să întârzie cineva.

Rep.: Unde filmați?

N.M.: București, Buftea, Codrii Vlăsiei, Snagov, la Cimitirul Bellu, locații în București de la Casa Enescu, Cotroceni, la Uniunea Scriitorilor, pe diverse străzi, care au rămas așa de atunci, din 1911. Mie mi-a adus o bucurie imensă proiectul ăsta. Dacă ar fi să-i mulțumesc lui Nae, și o și fac, este pentru întâlnirea cu actorii ăștia fabuloși: Ovidiu, Gigi Ifrim, pe care eu îl iubesc foarte tare, este un actor cu un mare har. Iar scenariul este extrem de bun. I-am spus lui Nae că aș fi jucat și dacă ar fi trebuit să împing trei roabe. Eu abia aștept să reîncepem filmările, iar apoi vreau să văd și eu filmul.

Rep.: Filmul ăsta beneficiază de cel mai mare buget pe care l-a avut vreun film românesc vreodată. Cum a reușit Nae Caranfil să obțină un asemenea buget?

N.M.: Nu numai CNC-ul dă bani pentru producția aceasta, ci sunt și foarte mulți sponsori. Iar 30 la sută din costuri le suportă Realitatea Media. Nae ne povestea că a scris scenariul prin ’95, gândindu-se la George Constantin, la niște actori care existau la vremea aceea. N-a putut să-l facă pentru e foarte multă lume, multă figurație, și evident bani mulți. Nu mai știu cine îl întreba, “Domnule, de ce au trecut cinci ani de la ultimul dvs. film?” Și Nae zice: “Au trecut?…” Asta e!

Rep.: Am înțeles că era să…mori la filmări. Ce s-a întâmplat?

N.M.: Simplu. Dintr-o joacă. Filmam o scenă de amor, eu jucam amantul și a venit soțul acasă, am început să ne împușcăm. Aveam un șnur în jurul gâtului și mi s-a strâns la un moment dat foarte tare. Știi ce e groaznic? Toată lumea se uita la mine și erau încântați: Uite ce bine e! Ce bine joacă! Ce față are! Oricum, a fost un accident și am avut noroc că am scăpat cu bine. Ceea ce este extraordinar la Nae e că te lasă să faci scena cum crezi, după ce discută cu tine, iar apoi spune dacă e bine sau nu. Te simți actor. E o atmosferă extraordinară. Același lucru îl făcea Frunză în teatru. Toată lumea era la repetiții, indiferent că avea repetiții sau nu. Așa și aici: toți suntem acolo. Învățăm unii de la ceilalți. Vali Popescu a făcut cel mai mult film dintre noi. Apoi e Florin Zamfirescu. Uite, de pildă, Alexandru Hajnaș, un actor în fața căruia îmi scot pălăria. “Ne-a făcut!” “Ne-a făcut pe toți!” Un om la 80 de ani care în cinematografia românească nu are nici un rol. El e actor la Teatrul Național. Îl joacă pe Carol I în viață, cel care finanțează filmul. Dar face niște scene senzaționale. Are energie, stil. Mai e Mirela Zeța. Frumoasă și foarte talentată. Toată e scânteie. Vizi face un rol extraordinar. Mă uit la Ovidiu Niculescu. E un mare examen pentru Ovidiu pentru că a construit efectiv personajul Leon. Are o cerbicie și o consecvență… O dată nu l-am auzi plângându-se de ceva. Multe înveți din film. Filmul are o rădăcină comună cu teatrul, dar atât. Este în esență o diferență de cer la pământ. Eu tot încercam în primele zile să văd cum e cu personajul. Știi, ca-n teatru, să-ți urmărești personajul. Ce personaj să urmărești când începi cu scena 38, după aceea tragi scena 14, apoi 53?! Primele zile nu știam ce să fac…

Filmul e al regizorului

Rep.: Deci e o altă meserie?

N.M.: Absolut. Teatrul este al actorului, poți interveni. În schimb, filmul e al regizorului. De abia după ce se termină filmările, începe filmul să prindă viață. Și ca actor nu mai ai control.

Rep.: Nicu, tu unde te simți mai bine, în fața camerei, pe platou, sau pe scenă?

N.M.: Eu la filmul ăsta trăiesc o stare de fericire. Ca-n filmul ăla “Dumnezeu ne-a sărutat pe gură”. Nu am experiență în cinematografie. Iar în teatru am avut mare, mare noroc. Am avut întâlniri absolut fericite, eu fiind – paradoxal – un rebel. Mi-e îngrozitor de greu să spun ce îmi place mai mult. Dacă aș avea experiențe în film cum e cea cu Nae și cum mă simt la Gabor, n-aș avea nici un fel de problemă să fac și una și alta. Dar ce este cert e că dacă te apuci să faci un film nu mai poți, în același timp, să faci un spectacol de teatru. În ultimii ani încerc să scot teatrul din mine. Să nu mai am teatralisme, să nu mai fiu actorul român, obișnuit și învățat să fie în voce, să aibă retorică, să vorbească cu toate cuvintele. Și asta m-a ajutat foarte mult la film. În fața camerei e altfel. Nae zicea, câtă poezie are omul ăsta!, camera aia e ca o femeie frumoasă, cea mai frumoasă femeie, te faci că n-o vezi, ea nu e aici, dar totdeauna faci ce ai de făcut pentru ea, pentru cea mai frumoasă femeie. Normal că îmi doresc să fac film. E un alt tip de experiență. Mai ales că a început și filmul românesc să însemne ceva, iar ca actor poți să câștigi și să trăiești din film.

Rep.: Chiar, filmul românesc începe să-și scoată capul în lume. Mai mult ia și premii.

N.M.: Eu cred foarte tare în valul acesta de tineri regizori. Mă uit de pildă la filmele românești mai vechi de pe B1 TV și văd că este teatru televizat. Mă uit la teatrul televizat din anii ’70 și râd de nu se poate. Noi avem încă în teatru niște forme eronate de reprezentare. La fel și în cinematografia de dinaintea acestui val. Trăgeam cadre frumoase. Eu n-am auzit la Nae de așa ceva. Nici la Mitulescu sau la Nemescu, Dumnezeu să-l odihnească. Vorbeam și în film cu vocea de duminică a actorului român.

Rep.: Dar unde au reușit oamenii ăștia să se formeze?

N.M.: Au avantajul de fi lucrat și afară și să aibă și colaborări bune cu cineaști străini. Au avut cu toții șansa de a vedea ce se face și cum se lucrează afară. Asta nu înseamnă că Nae, de pildă, nu îl apreciază pe Sergiu Nicolaescu și ce a reprezentat el pentru filmul românesc. A fost o etapă foarte utilă și nu avem voie s-o negăm sau s-o bagatelizăm. Nici vorbă! Dar vremurile sunt altele acum. Eu cred că meșterul Ciulei trebuie trecut în cartea de istorie, trebuie să-i dăm toate premiile, să-l iubim și să-l protejăm. Dar astăzi îl compar cu regizorii care sunt vii, care creează. Să nu mă înțelegi greșit. Nu mă leg de monumentul Ciulei, mă leg de regizor. Dacă vrea să fie viu, mă leg de el. Și n-o fac din răutate, ci cu tot respectul cuvenit.

Nu o să fac telenovele niciodată

Rep.: Crezi că telenovelele autohtone care au început să ia mare avânt și la noi reprezintă o șansă pentru actorul român?

N.M.: Eu, de exemplu, n-o să fac telenovele și reclame niciodată. La detergeniți, la bere. Dacă o să fac o reclamă, o să fac una culturală.

Rep.: Dar vezi că joacă Oana Pellea, Adrian Pintea, actori buni.

N.M.: Actorul român, dacă se uită afară, știe ce-l așteaptă. Afară, actorul străin dacă face telenovelă, numai aia face. Nu și altceva. Cei care fac reclame, fac numai reclame. Nu, nu e de condamnat să faci telenovele. Nu am eu disponibilitatea asta. Dar mai e un aspect. Se pare că numai actorii liberi pot filma telenovele. Actorii care au multă libertate, în sensul că nu au proiecte în teatru, pot participa la realizarea acestor telenovele. Dacă produsul este bun, e în regulă. Există un public telenovelistic. Și la noi, și în Germania, și în Spania. Eu zic că ordinea asta între actori de telenovelă, de teatru, de reclamă se va face și în România. Pericolul, după mine, de a juca în telenovele este că publicul, care te simte, te vede, te judecă, nu te mai crede după aceea. El merge să vadă Robin Hood cu tine. Dar nu te mai crede. E o chestiune de reprezentare.

Rep.: Dar toate aparițiile astea TV, toate show-urile, sit-com-urile etc. îți conferă o expunere foarte mare.

N.M.: Da, dar unde e misterul? Dacă toată lumea pune mâna pe tine?!

Rep.: Îți mulțumesc!

A consemnat Diana SÄ‚CÄ‚REA