Lucruri care interesează pe oricine

Am decis că decât să risipesc cuvintele pronunțându-mă asupra vreunei mediocrități proțăpite conjunctural pe vreun fotoliu sus-pus, fie el politic, administrativ sau cultural, măcar o dată să vorbim despre ceva mult mult mai important. Despre ceva, nu despre cineva. și mă grăbesc să insinuez că acest lucru îi privește pe toți, chiar și pe cei gata să mă combată fără a fi așteptat să vadă ce vreau să spun.

Despre ce anume e vorba? Sper că ați urmărit filmul Luna amară al lui Polanski, difuzat luni noaptea. Dacă nu acum, au fost și alte ocazii. Eu l-am văzut prin ’93, am meditat la el, l-am revăzut. Am citit între timp cartea lui Pascal Bruckner, Luni de fiere. Cu toate că e ingrat și relativ lipsit de criteriu să compari un film cu o carte, chiar atunci când filmul a fost produs pe ideea cărții, nu m-am putut abține. A fost greșeala mea. După ce filmul mi-a aruncat în aer naivitățile sentimentale pentru totdeauna, cartea mi-a bătut un cui în minte, care continuă să doară, cred eu până la sfârșitul zilelor.

Cei neintroduși în temă nu prea mă înțeleg. O să enunț simplu ideea. Un cuplu de îndrăgostiți, convinși inițial că e cu neputință o mai profundă dragoste decât cea pe care o trăiesc ei, după ce au avut revelația că sunt Adam și Eva în paradisul de dinaintea păcatului, dezabuzați de sentimente cărora nu le-au putut face față, striviți de abisul unei sexualități vorace sfârșesc în modul cel mai patetic, după ani întregi de agresiune afectivă și fizică reciprocă. În film mor. El, invalid într-un scaun cu rotile, ajuns așa prin benevolenta conlucrare a partenerei, o împușcă pe ea dormind, după cheful de Anul Nou petrecut pe un vas de croazieră. După care se împușcă în cap, pronunțând înainte diagnosticul relației lor „Am fost prea lacomi, iubito!”. Finalul cărții e și mai dramatic. El îi varsă pe față apa fierbinte dintr-un ceainic și o mutilează. Ea rămâne în viață, cicatricea sinistră a unui trecut imposibil de învins, el ajunge la închisoare. Desigur, vom spune că asistăm la apoteoza cinismului erotic, iubirea care se termină întotdeauna cu distrugerea voioasă a partenerului, care nu-ți mai aparține, nu te mai face fericit, nu poți trăi cu el, dar nici fără el. Este printre puținele situații când moartea se anunță cu aura de salvatoare, aduce cu sine jubilația unui paradis.

Care e explicația teribilei conversiuni a iubirii în ură? Dar nu într-o ură indiferentă, retorică sau accidentală, ci una profesionistă, activă, o ură sistematică ce corodează pas cu pas sentimentele, cuvintele, gesturile, intențiile și, apoi, lasă în urma ei apoteoza lugubră a două cadavre. Asta e una dintre consecințele ultime, cu toate că la începutul oricărei iubiri nu ești dispus să o crezi, ale iubirii pasionale. Cu această remarcă, a iubirii excesive. Pentru că, nu mă puteți contrazice, majoritatea dintre noi suntem mediocri intelectual, mediocri afectiv. O iubire peste măsură devine în scurt timp opusul ei, tocmai pentru că lipsa de limită distruge mereu natura umană. Mai simplu spus, omul nu poate face față iubirii, atunci când ea este prea intensă, atunci când datorită ei a ajuns să viziteze preț de câteva clipe paradisul. După care, revenirea la sterila și rutinara viață de zi cu zi nu mai este altceva decât o damnare rușinoasă, insuportabilă. Altfel spus un iad de catifea, un infern al deriziunii și insatisfacției. Iubirea prea mare e periculoasă pentru că, activându-ți iluzia unei fericiri nelimitate și neexprimabile, te condamnă să-ți vezi netrebnica viață cotidiană, cu toată liniștea și confortul ei aparente, ca pe rămășita unui festin de la care zeii au plecat. și nu se vor mai întoarce.

Ei, acum poate că veți deplora patetica mea revărsare de sentimentalisme. Aș vrea să știu dacă v-a interesat vreodată sau credeți că poate fi interesant să dezvălui originile acelui cataclism personal care distruge iubirea, o transformă în indiferență și ură. Nu o să lămuresc eu misterul, însă atâta vreme cât am bănuiala că deocamdată nu știm ceva care să egaleze fericirea produsă de iubire, cu dreptul fiecăruia de a o înțelege așa cum vrea, nu cred că ar trebui să lăsăm subiectul în paragină. O exploatare mai adâncă, mai răvășitoare, care să te pună mai mult pe gânduri , decât o face Luna amară, și cartea lui Bruckner e greu de găsit. Poate, totuși filmul lui Bertolucii, Ultimul tangou la Paris. Chiar dacă printr-o rețetă miraculoasă am putea deveni o specie de nemuritori, nu ne-ar ajunge timpul pentru a găsi răspunsul la întrebarea: de ce iubirea distruge?

Cu o ultimă răbufnire a spiritului meu scrupulos, îi rog pe cei care s-au maturizat atât de mult încât subiectul meu nu-i interesează, să nu mi-o ia în nume de rău, să mă arunce cu prietenie la coșul de gunoi și să mă socoată incurabil. Promit ca altă dată să scriu despre verva măscăricilor din viața publică, despre idolii de ceară ce se topesc dacă arunci fumul de țigară pe ei, despre certăreții politicii noastre de maidan.