Monahul Savatie, “în căutarea aproapelui pierdut” (III)

“În om, duhul, suflarea Celui Atotputernic, dau priceperea. Nu vârsta aduce înțelepciunea, nu bătrânețea te face în stare să judeci.” Versetele din Iov se potrivesc ca o mănușă ieromonahului basarabean Savatie Baștovoi, în vârstă de 28 de ani. Ateu și nihilist în adolescență, Părintele Savatie s-a convertit la creștinism în urma unei experiențe duhovnicești de care au parte numai cei care caută din toată inima Adevărul, devenind astăzi una din vocile cele mai profunde ale ortodoxiei. Mărturie în acest sens este și conferința cu tema „În căutarea aproapelui pierdut”, susținută în data de 14 aprilie 2005, la Constanța, și din care prezentăm în continuare răspunsurile părintelui la întrebările celor prezenți în sală.

26. Este bine să citim rugăciunea de dimineață și seară fără să simțim nimic duhovnicesc?

Ieromonahul Savatie: Dacă nu simțim nimic duhovnicesc, s-o citim, pentru că dacă n-o citim, oare simțim ceva duhovnicesc? Tot nu. Atunci mai bine s-o citim, că dacă n-o simțim noi, o simt dracii care sunt lângă noi. Așa ne spun Părinții. Da? Și dacă o facem, o facem pentru Dumnezu, si Dumnezeu vede.

27. De ce relațiile trupești nebinecuvântate de Dumnezeu sunt păcat de moarte?

Păcat de moarte sunt mult mai multe păcate. Orice păcat care ne desparte de Dumnezeu este moartea noastră. Nu e așa că așteptăm o pedeapsă care va fi atunci și ne va pedepsi de moarte, așa sau altfel. Despărțirea noastră de Dumnezeu este moartea noastră. Ea poate interveni printr-o cădere trupească dar poate veni pentru înălțare asupra aproapelui meu. Înțelegeți? Da… Ce simți tu după toată treaba asta? Te-ai înstrăinat de Dumnezeu, te-ai răcit, nu mai ai îndrăzneală, nici să te rogi, ai o amărăciune în inimă. Ce faci? Nu mai ai curaj să mergi nici la biserică, te întrebi ce rost mai are lumea, de ce o făcut Dumnezeu așa, începi să hulești: “Da, bine că Dumnezeu a făcut așa și așa, că pe asta mi-a interzis-o..”, încep tot felul de monologuri de astea care sunt hulă, sunt roadă a păcatului. Asta-i moartea. Și atunci, orice păcat, nu numai acesta, aduce moarte.

28. Am avut un duhovnic care m-a rănit profund. Nu mai am încredere în preoți. Experiența mi-a dovedit că nu merită. Ce pot să fac? Fără încredere nu pot avea duhovnic.

Experiența o să vă arate că sunt duhovnici de încredere. Soluția este dobândirea duhului smereniei. Să ne socotim mai răi decât duhovnicii ăia care nu sunt de încredere. A greșit omul. El poate greși. Ce ți-a zis? Te-a certat, nu te-a înțeles, ți-a descoperit păcatele… Mulți din cauza asta pleacă: le-a descoperit păcatele. Dacă tu acum față de oameni te-ai tulburat în așa fel încât ești gata să te desparți de Hristos, de Biserică, pentru că omul ăsta ți-a descoperit păcatele, ce-o să faci…? Ce-s păcatele tale? Înseamnă că ai o părere prea bună despre tine. Așa că, să-l iertăm. Ne despărțim de Hristos pentru un om? Înseamnă că nu suntem sinceri în drumul nostru. Tot să iertăm, chiar și pe duhovnic.

29. Dintr-o discuție cu aproapele, aflu că nu crede în viața de dincolo de moarte. În privința aceasta m-a contrazis zicându-mi că sunt fixistă. Nu m-a deranjat aceasta, ci mă doare tare pentru acest suflet pierdut deocamdată. Cum pot să-l ajut? Pot să-i ofer o carte care tratează această temă?

Sfântul Ioan Gură de Aur, în predicile sale, observa că marea majoritate a credincioșilor nu cred în viața de apoi. Aceasta o vedem și noi astăzi. Și el spune: ” Da, noi mărturisim – “Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”, dar ne uităm la viața de zi cu zi. Când ne moare cineva drag – Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenția mai ales asupra acestei situații -, ce plânsete, ce sfâșiere, parcă n-ar fi viață veșnică… Când omul pierde vreo bogăție, și-a izbit mașina, sau altele, și trăiește pe pământ ca și cum ar fi veșnic, se gândește la viitor, se teme de tot felul de necazuri… asta nouă ne arată că noi nu credem în profunzime și din toată inimă, cu deplină convingere, în viața veșnică. Credința asta se dobândește pe măsura experienței. Așa că, nu-i de mirare, cărți nu sunt… e Duhul Sfânt care îi descoperă omului. Sigur că Duhul Sfânt stă în cărțile sfinților, în Scriptură, dar dacă Dumnezeu nu atinge cu degetul Său inima omului, nu poate omul crede în viața veșnică. Să nu ne mirăm, se întâmplă. Rugați-vă pentru acel om.

30. Ce reprezintă pentru dumneavoastră sectanții? Ce părere aveți despre Martorii lui Iehova?

Nu vreau nicicum să vorbesc niciodată cu un martor al lui Iehova, asta-i părerea mea.Vă spun sincer. M-am convins de-a lungul timpului, de câte ori am discutat cu unul dintre ei. Nu mai vreau niciodată, nici să convertesc vreunul dintre ei, nici măcar să vorbesc. Dumnezeu să facă cum știe cu ei. E foarte greu cu ei, dar știți de ce? Pentru că nu cred în Dumnezeu-Hristos. E un duh așa de greu de suportat, antihristic, nu recunosc că Hristos este Dumnezeu, și din cauza asta inima ortodoxului, inima celui care crede în Hristos simte duhul ăsta care-l agresează și-l distruge.

Sunt fel de fel de sectanți. Cu baptiștii am mai vorbit, cu evangheliști de toate felurile. Cu cei care recunosc dumnezeirea lui Hristos mai poți vorbi cu ei, chiar dacă de cele mai multe ori fără folos. Dar cu iehoviști și cu cei care nu recunosc pe Hristos Dumnezeu, nici nu vreau să mai vorbesc. Mi-e rău. Să mă ierte Dumnezeu.

31. Ce faci atunci când simți că un frate al tău te iubește mult, iar tu simți că ai inima rece, dar totuși ai râvna pentru acel frate pentru a încerca să-l iubești? De ce nu se înmoaie inima, de la patimi?

Să nu căutăm fel de fel de simțăminte în inimă. Poate să ți se pară că te iubește cineva. Crede că te iubesc toți oamenii, dar tu nu căuta asta, a aprinde inima într-un anume fel…tu fă ceea ce trebuie să faci: iartă-l, înțelege-l, te-ai certat, împacă-te, e mult mai simplu. Să nu căutăm să aprindem focuri în inimă pentru că putem cădea în domenii ale duhovnicescului și spiritualului care ne vor pierde. Să facem cât ne stă în putință.

32. Credeți în clarvăzători? Ce parere aveți despre ei?

Sunt, știm, oameni cu harisme de la Dumnezeu, dar noi știm că Părinții, cei care erau cândva, erau ceva mai ascunși decât unii dintre cei de care auzim astăzi…Dacă părerea mea se cere, despre clarvăzătorii despre care știe toată lumea, pentru ei am îndoială. Dar dacă este câte unul acolo sau acolo despre care îmi spune un anume părinte cu viață duhovnicească, nu încerc să ispitesc lucrul ăsta, Dumnezeu sa-i deie… este una dintre harisme. Dar nu știu, poate n-am cunoscut eu încă asemenea persoane și nici nu vreau.

33. Drumul spre mântuire știm că e presărat de multe necazuri și suferințe. Ne putem mântui și fără suferințe?

Nu. Hristos cu moartea pre moarte călcând a înviat din morți și drumul spre rai duce prin iad. Hristos ne-a arătat: drumul spre înviere trece prin iad. Hristos mai întâi s-a pogorât în iad și apoi a înviat. Fără suferință nu se poate. Plata păcatului este moartea. Plata păcatului este suferința. Doar în suferință noi ajungem să ne înțelegem unii pe alții, doar în suferință oamenii devin sinceri, doar în suferință ne putem uni și înțelege măcar puțin din ce a însemnat jertfa lui Hristos, moartea Lui, suferința Lui. Doar de-atunci începem a cunoaște cine suntem ca oameni. Fără suferință nu poate fi mântuire.

34. Sfatul de a avea răbdare și a nu ataca cu sfatul pe ceilalți se aplică și pentru proprii copii? Părinții nu vor răspunde pentru creșterea dată copiilor lor? Vezi cazul preotului Eli din Vechiul Testament care a fost osândit pentru purtarea rea a fiilor săi.

Da, după roade cunoaștem sfatul. Dacă sfatul pe care-l dau eu unui om îl face mai bun și-l îndreaptă înseamnă că sfatul meu este binevenit, dar dacă sfatul meu îl întărâtă, îl face mai nebun și-l face să urască pe Dumnezeu și pe mine, atunci sfatul meu, chiar dacă este din Scripturi, nu-i este la vremea potrivită. Spune și înțeleptul Solomon: “Ceartă-l, dă-i înțeleptului pricină, și mai înțelept va fi, dar nu-l certa pe cel nebun, ca să nu ți-l faci dușman.” Nebun în sensul de nepriceput, de om care nu vrea să-ți asculte sfatul. Sigur că părinții vor da seama pentru copiii lor, dar tocmai pentru asta, să nu-i bombardăm cu autoritatea noastră de părinți, pentru a nu înăbuși în ei orice muguri ai dragostei firești și libere care răsare din inima lor pentru Dumnezeu. Să-i lăsăm ca ei să crească, să înflorească singuri, îndreptându-i la momentul potrivit. De-asta zic că dragostea ortodoxă nu este ca dragostea închipuită de oameni. Dragostea poate pune mâna pe un băț și să tragă câteva la fund. Da, asta-i dragostea pe care Uniunea Europeană n-o înțelege, pentru că copilul îi dă în judecată pe părinți, că l-au bătut – “drepturile copiilor”. Pentru noi astea sunt absurde, pentru că îl distrugem pe copilul ăsta cu astfel de nebunii. Pentru că copilul, la trei ani, dacă nu-i spun să nu se așeze pe plita încinsă, se așează. Trebuie să-i dau o palmă, n-o să risc să-l las până cand o să-și prăjească fundul. Iertați-mă! Așa că, sigur că fiecare vârstă are pericolele și riscurile ei. Este vreme, nu cruța bățul, și cel duhovnicesc, și cel chiar materialnic, dar totul trebuie făcut cu dragoste și cu înțelepciune. Dacă după asta copilul devine cu adevărat mai bun, își păstrează dragostea și integritatea sa ca persoană, este bine, dar de obicei au probleme părinții care și-au lăsat copiii până la o anumită vârstă, până pe la 12, 13 ani, nesupravegheați, și când intră aceștia în perioada ispitelor – văzut la televizor, are o prietenă, a ascultat o muzică -, încep să-i strunească când e prea târziu, și copiii se revoltă, și atunci părinții încep să fie foarte râvnitori pentru Dumnezeu și să-și pedepsească copiii de care n-au avut grijă de 12, 13 ani. I-au lăsat să facă ce vor ei, pentru că la vârsta de 6 ani, copilul când face ce vrea el, răstoarnă o oală, strică o revistă, o carte, o taie, sau strică rochia mamei, astea nu-s lucruri așa de grave, dar când încep să apară necesitățile și chemările firii spre păcate de tot felul, atunci părinții se scandalizează și încep să-i pedepsească, dar este prea târziu. Atunci, de-acuma, trebuie să ai înțelepciune și să fii diplomat cu el, pentru că el începe să devină un om matur. Așa ca, uitați-vă la vârstă, uitați-vă la voi înșivă și uitați-vă la relația pe care ați avut-o începând din pântece cu acest copil.

35. Când devine prostia păcat?

Ea nici nu încetează să fie păcat vreodată. Prostia e prostie.

36. Care este diferența între smerenie și resemnare?

Smerenia este o adâncime a inimii, a experienței, iar resemnarea este indiferență. Asta este ceea ce spune lumea, că timpul vindecă toate, dar smerenia este harismă de la Dumnezeu.

37. În ce măsură duhovnicul va da răspuns la Judecată pentru păcatele ucenicilor?

În măsura în care ucenicii îl ascultă. Dacă ucenicii îl ascultă și fac așa cum îi învață, el va da răspuns pentru ucenicii săi. Dar dacă ucenicii nu-l ascultă, ucenicii vor da seamă de păcatele lor singuri, fără duhovnic. De asta e foarte important, când facem o neascultare de duhovnic, să știm că ne asumăm urmările ei și vom da seama singuri, la Judecată. Când facem o treabă aparent nu prea bună cu ascultare, să fim încredințați că nu vom seama de ea, ci duhovnicul.

38. Dragostea față de aproapele trebuie controlată? Întreb aceasta deoarece uneori ne atașăm prea mult de unii prieteni și ajungem să le luăm partea chiar și atunci când nu au dreptate.

Asta încă nu-i dragoste, fraților, asta e încă o legătură trupească, o legătură de sânge. Obișnuim să spunem: “Sunt prieten cu cutare pentru că este un băiat bun, pentru că ne înțelegem bine, pentru că avem aceleași scopuri, aceleași căutări, aceași vârstă și așa mai departe.” Asta încă nu-i dragoste. Dragostea nu poate fi potolită și nici provocată, așa, la comandă. Să fim atenți în felul în care îi judecăm pe oameni, nu doar pe prietenul meu, cutare sau cutare, ci în general pe oameni. Noi suntem înclinați a judeca în aproapele nostru patimile de care pătimim noi înșine cu mai multă indulgență. Adică eu, dacă sunt desfrânat, închid ochii la multe apucături similare ale cutăruia sau cutăruia. În schimb, dacă n-am patima beției sau a iubirii de arginți, când o văd la careva, imediat spun: “Cum poate el să bea? Cum poate el așa?” Trebuie să judeci, indiferent ce patimă și meteahnă ar avea, fie că este mândrie, fie că este multă vorbărie, fie că este oricare alta, să o judeci ca pe patima ta. El suferă de iubire de arginți, pe care eu nu o am, dar eu trebuie să mă gândesc că ceea ce pentru el este iubirea de arginți, pentru mine este patima mea, respectivă. Cum suferă el, așa sufăr și eu. Fiecare om are patimile și virtuțile sale, care sunt împărțite. Din cauza asta să fim atenți cum judecăm, la atitudinea noastră față de aproapele. Îl iert pe ăsta pentru că îi prietenul meu, pentru că-l cunosc, de ce să nu-l iert și pe cutare și pe cutare și pe cutare? “Pentru că știu că-i băiat bun!” Da, știi, dar toți sunt băieți buni, numai că nu-i cunoști. Așa că, și în indulgență, să nu mergem unde nu trebuie cu indulgența, ca să nu-i distrugem pe oameni și pe noi înșine, dar și cu rigiditatea să fim atenți. Pe cine nu recunosc eu? Pe cutare, că-i fudul? Înseamnă că nu l-am înțeles bine. Dar eu n-am patimi? Așa că, să fim atenți ce judecăm în aproapele. Și niciodată să nu judecăm patima de care noi înșine nu pătimim, pentru că habar n-avem cum lucrează patima respectivă, ci să-l judecăm prin prisma bolilor noastre. Și așa o să iertăm și o să-l înțelegem mai bine, fie că ne este prieten sau nu. Și nu este nevoie de nici o revărsare. Revărsarea este spre noi înșine, pentru că aici avem de muncit – cum îl iert, cum birui gândul ăsta de răutate, și toată lucrarea lăuntrică durează ani, și ani, și ani de zile.

39. Săvârșirea continuă a păcatului, lunga durată în care ne chinuim să părăsim acel păcat, poate fi aceasta o suferință mucenicească, care te apropie de Hristos? Repet, chiar dacă păcatul este săvârșit des.

Da. Despre asta vorbește Sfântul Isaac Sirul, în Cuvintele sale Ascetice, unde aduce vorba despre Marele Cuvios Martinian. Poate nu toți cunosc ce a făcut Cuviosul Martinian. El era un tânăr cu mare râvnă care a ales viața retrasă, a plecat lângă o oarecare localitate, și a început a trăi acolo în pustnicie. Una dintre fetele mai ușuratice ale orașului a pus pariu cu prietenii săi de distracție că va merge la acest pustnic și îl va ispiti și îl va face să cadă cu ea în păcat. A pus pariul ăsta. S-a dus noaptea la el, s-a prefăcut că s-a rătăcit, și Martinian a primit-o. După o bucată de noapte ea se scoală și începe să-și gătească hainele și aromele, și Martinian s-a aprins, după cum este firea, de tot felul de gânduri. După care el, ieșind afară, a aprins un foc, a intrat desculț în el și a stat până când s-a stins jarul. Văzând aceasta fata aia, a căzut la picioarele lui, a început a plânge și a cerut botezul. Și a botezat-o. Așa de mare putere a avut Martinian. Și acest Martinian, care a avut o obște de călugări, spune un cuvânt de mare încurajare pentru cei deznădăjduiți, pentru cei care, luptând, totuși nu-și pot birui obiceiurile păcătoase. Și acest cuvânt îl preia marele Isaac Sirul atunci când vorbește despre ispită. Este singurul loc din tot ce am citit eu la Părinți, în care păcatul, chiar căderea, este considerată ca ispită pentru care cel care luptă se încununează ca mucenic; chiar sunt folosite cuvintele astea, dar numai în cazul în care el se ridică iar și iar la rugăciune. Ai căzut, ridică-te, ai căzut, ridică-te! Să nu lăsăm rugăciunea! Ce este deznădejdea? Deznădejdea este abandonarea rugăciunii, când omul, păcătuind, nu se mai poate ruga. Dar dacă tu cazi, și iarăși te ridici, cazi, și iarăși te ridici, te rogi, Sfântul Martinian, întărit de Isaac Sirul, spune că aceasta este mucenicie pentru care Dumnezeu ne va da izbăvire de patima și obiceiul ăsta, până la urmă. Să înaintăm, pentru că, da, Dumnezeu caută spre noi și ne încununează.

40. Dacă un părinte călugăr mi-a spus să mă duc la călugărie, că o să ajung acolo și acest lucru nu se va întâmpla, ce poate însemna asta? Eu doresc acest lucru, iar datoriile mele familiale nu-mi permit.

Da-ți-mi un sfat.

Călugăria este singurul lucru pe care omul îl face singur, fără porunca duhovnicului. Din cauza asta chiar rânduiala călugăriei începe cu cuvintele: “Pentru ce ai venit, fiule, căzând la sfântul altar? – Dorind viață duhovnicească. De bună voie și nesilit de nimeni? – Da, de bună voie și nesilit de nimeni.” Deci nu zice: ” De bună voie și nesilit de nimeni? – Nu, cu binecuvântarea duhovnicului, el m-a trimis să mă călugăresc.” Înțelegeți? Așa că, știind asta, rugați-vă și așteptați încredințarea de aici și chemarea, știind că nu este deloc ușoară călugăria, mai ales după o perioadă de experiență de viață de familie.

41. Bioenergia te poate vindeca de neputință? Dacă nu, atunci cu ce putere acești medici ameliorează suferința?

Ameliorează vremelnic. Cu autosugestie dar și cu duhurile rele care pot face multe năbădăi. Îti poate crea impresia, să-ți ia durerea, deși boala înaintează. După cum duhul rău poate provoca dureri care organic nu pot fi depistate, tot așa poate, aparent, pentru prostia ta, că te-ai dat în mâinile lor, Dumnezeu să-i îngăduie să-ți anestezieze cutare loc. După asta, suferi și pătimești. Nu e nevoie să facem asta. Este Sfântul Maslu, este rugăciunea, este Dumnezeu.

42. Sunt oameni care se lasă influențați de vise. Cum pot fi ajutați acești oameni, mai ales dacă ei sunt niște frați credincioși?

Foarte greu. Foarte greu pot fi ajutați. După ce omul a început sa se încreadă în toate lucrurile astea, cu greu mai ascultă un om. Sfântul Ignatie Briancianinov spune că numai o minune dumnezeiască, numai sfinții pot scoate pe oameni din astfel de stări, pentru că își pierd smerenia, nu mai ascultă de duhovnic, ci ascultă de gândul lor. Și, ascultând de gândul nostru, începem a asculta și pe cei care șoptesc prin văzduh.

A consemnat

Ioan BUTIURCÄ‚

“Doar în suferință noi ajungem să ne înțelegem unii pe alții, doar în suferință oamenii devin sinceri, doar în suferință ne putem uni și înțelege măcar puțin din ce a însemnat jertfa lui Hristos, moartea Lui, suferința Lui.”

Părintele Savatie Baștovoi