Cu presa pe presă călcând
Lui Cristian Tudor Popescu i-am admirat mereu generoasa inconsecvență, însă, inocent cum sunt, am revendicat-o de la complexitatea personalității lui, amfibiu ce vrea să se miște cu egală lejeritate și în literatură și în presă. Noaptea se visează probabil Marele Inchizitor, până când blestematul cântat al cocoșilor îl leapădă din înalta demnitate onirică. La prezumția mea s-ar putea adăuga, eventual, și o rarefiere a capacității amnezice, ceea ce ar explica ușurința entuziastă de-a debita la intervale apropiate de timp când un enunț, când contrariul său. După ce îi rădea pe ministrul de externe și pe Băsescu pentru lipsa de previziune în politica externă, pentru nehotărârea de a retrage trupele din Irak, care s-ar putea să-i coste viața pe jurnaliștii români, acum că ei au fost salvați, iar președintele n-a fost deloc un obiect decorativ în afacere, nu uită să-i depisteze apucături dictatoriale, maniere securiste.
Cât îl privește pe Ion Cristoiu, de câte ori încerc să-i urmăresc analizele tocșoiste, parcă aș asculta un cărăbuș liric ce-și încalță patinele pentru a dansa pe gheață. Cel puțin în problema eliberării jurnaliștilor asta a fost impresia. Zilele imediat următoare reușitei au făcut ca certurile între jurnaliști să fie principalul eveniment național. Până și inexpugnabila chelie a președintelui Băsescu părea să fi fost atinsă, în toiul acelor dispute, de rapsodica senescență a blazării. Dintr-o dată în presă s-au conturat două blocuri adverse: euforicii, cei mai mulți, care uită de vinile probabile și de gafele celor trei jurnaliști, și întâmpină cu entuziasm evenimentul. De cealaltă parte coloșii de silicon ai presei române, furibundul CTP, melancolicul Cristoiu și, pe lângă ei, isonul unor voci secundare. Aceștia nu au uitat să amendeze vinovăția celor trei eliberați, situația delicată în care au împins statul român, iar fluturările prin aer de semne victorioase din toate membrele gazetarilor și președintelui Băsescu le par triviale, ne la locul lor.
Din demonizatori, CTP-ul și Cristoiu au devenit foarte repede demonizați. În fond, de ce, în loc să se bucure de victoria negocierilor și de faptul că ziariștii sunt teferi, se apucă ei să ia la mișto tocmai strategiile, persoanele, serviciile de informații care au concurat la reușita afacerii? În loc să desfacă șampanie și să se zbenguie fericiți prin redacții, stau ei și decorează scena bucuriei naționale cu fitile inflamate. Fără a fi predicatorul unor adevăruri virginale, pot prezuma că undeva pe la mijlocul acestor emoții aprinse ar trebui cercetată esența chestiunii. Pe unii euforia eliberării i-a anesteziat din punct de vedere critic, i-a castrat de discernământ. Au uitat că cei trei jurnaliști n-au fost trimiși oficial, ci s-au aventurat fie de unii singuri, fie prin complicitatea unor capete rămase încă în umbră. Pe ceilalți, respectiv coloșii de silicon, madamii opiniei naționale, ardoarea de-a i-o cârpi lui Băsescu și instanțelor implicate în gestiunea crizei i-a făcut incapabili să trăiască bucuria pură a recuperării confraților noștri.
În fapt, nici măcar nu mai e o problemă de rezolvat. Mai rămâne doar ca sentimentele și judecățile să fie conciliate optim în presa română. Iar asta, oricât timp ar trece, nu este o problemă ce se poate soluționa definitiv. Neutralitatea opiniilor ori analizelor nu este posibilă decât sub presiunea unei deontologii, ceea ce nu schimbă totuși natura pulsională a oamenilor de presă.
de Vali MURESAN
