Epistole de la Muntele Athos (II): Falimentul culturii moderne

Ziarul de Mureș lansează o punte de legătură între credincioșii din țară și monahii românii de la Muntele Athos. Paginile ziarului vor găzdui, săptămânal, materiale realizate de părintele Alexandru, monah la chilia “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, aflată în zona Colciu. Părintele va aduce vocea Sfântului Munte mai aproape de sufletele credincioșilor, care, la rândul lor, vor putea sprijini după puteri viața celor care se roagă pentru noi la Athos. În a doua sa “epistolă”, părintele Alexandru ne invită la o meditație asupra calității izvorului din care se inspiră multe din “capodoperele” omenirii.

Sursa inspirației artistice era atribuită în antichitate legendei muzelor purtate în zbor de înaripatul Pegas dinspre muntele Parnas, de unde Apollo distribuia poeților ideile și rimele. Cândva, nărăvașul Pegas a lovit cu copita o stâncă din muntele Helikon, de unde a izvorât apa ce a umplut fântâna Hippocrene, unde se scăldau cele nouă muze, fiicele lui Zeus și Mnemosinei, protectoarele artelor și științelor, așa cum sunt înfățișate pe sarcofagul de la Muzeul Louvre.

Dar iată cum s-au deteriorat lucrurile peste veacuri, în viziunea lui Pușkin din “Căsuța din Colomna”:

Odată cal! Cel din Parnas, ce zborul

Și-l lua, azi nu-l întrece. Dar Pegasul

E știrb, bătrân – secat îi e izvorul

Și de urzici e năpădit Parnasul…

Atunci de unde oare continuă a primi focul inspirației artiștii lumii, dacă au secătuit resursele parnasiene?

Neîndoielnic, poeții, scriitorii, compozitorii sau pictorii, înzestrați toți cu darurile talentelor, au o ușurință și o măiestrie de a da la iveală lucrări remarcabile, uneori capodopere, ce uimesc mereu prin frumusețe, fantezie, bogăție de idei și sentimente, de la Psalmii lui David și Cântarea Cântărilor a lui Solomon, la Judecata de Apoi, monumentala frescă a Capelei Sixtine, numită de Vasari “univers în mișcare”, pictată de Michelangelo, sculptorul care apoi a uimit lumea cu vestita sa simfonie în marmură, Pieta, a cărei profunzime de sensuri mlădiate în piatra însuflețită de tânguirea interioară a Maicii Luminii continuă de sute de ani să umple de bucurie sufletele privitorilor.

Impulsuri distructive anticreștine

Aici se cuvine rememorarea acelei deplorabile fapte petrecute cu ani în urmă, când un sărman om a lovit și a spart inestimabila sculptură, dintr-un elan dictructiv insuflat de o voință rea, ce nu-i aparținea, dar căreia i s-a supus. Oare de ce? În Pieta s-au întâlnit două mari dureri, a Maicii pentru Fiul răstignit, dar și jalea pentru fiii deicizi, cei care au refuzat mântuitoarea Jerfă a Renașterii omenirii, rechemată prin sângele dumnezeiesc la redobândirea Raiului. Însă, precum bine se știe, nu toți vor avea fericirea de a ajunge acolo, nu din vreo interdicție divină, ci din libera lor voință. Unul din bieții autodamnați, în neștiința lui, s-a răzbunat pe propria-i neputință de a primi bucuria celorlalți, încercând să strice minunata punte coborâtă din cerurile unite cu pământul, Pieta.

Asemenea porniri nesăbuite s-au mai petrecut, de pildă și în Athos, când, la Marea Lavra, în vremea ocupației otomane, un biet soldat turc a îndrăznit să tragă cu flinta în icoana Maicii Domnului, aflată în firida de la intrarea mănăstirii, nebunie pentru care a plătit cu viața, pentru că glonțul, a cărui urmă e încă vizibilă, s-a întors împotriva iconoclastului.

Istoria recentă a infamiilor păstrează o intenție similară, petrecută la schitul Prodromu, al monahilor români athoniți, când, în 1821, la începutul luptelor antiotomane, turcii au pătruns cu focuri de armă în paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul, voind să jefuiască și să-i împuște pe călugării aflați în rugăciune. Dar Înaintemergătorul Domnului, cu puterea Celui pe care l-a botezat în Iordan, a certat doar cu privirea pe păgâni, care, înspăimântați de chipul încruntat al sfântului, ce le restituia miraculos gloanțele trase de ei, au dat birul fugiților. Icoana, îmbrăcată în argint, în amintirea acelei intervenții divine, poartă și astăzi înfățișarea mustrătoare a proorocului Ioan, care ține în mâna stângă o pagină din istoria atonită pe care este descrisă minunea.

Inspirații malefice

Revenind la sursa inspirației zise artistice, iată că descoperim destule izvoare nefaste, care alimentează tendințele căutărilor, cu orice preț novatoare, ce sunt adesea deviate spre zonele temelor distructive și a urâțeniei demonice. Atingând acest dureros subiect. adesea evitat, se cuvine totuși a ne întreba care va fi fost modelul care a dus la apariția, nu lipsită de succes pentru unii melomani mai puțin avizați teologic, a unor lucrări muzicale cum ar fi de pildă “Trilul diavolului” de Tartini, “Valsurile” lui Mefisto de Franz Liszt, “Amorul vrăjitor” de Manuel de Falla sau operele “Fra Diavolo” de Esprit Aubert, Mefistofele de A. Boito și Roberto Diavolul de Giacomo Meyerbeer? Titlurile însele conțin răspunsul. Dar se întâmplă, nu arareori, ca și în alte compoziții faimoase să aflăm disimulat același subiect de nuanță malefică, ca în “Simfonia fantastică” de Berlioz, lucrare cu program declarat, unde suava temă a ființei iubite din prima parte este desfigurată într-un râs sarcastic în final, numit de muzicologi “ideea fixă”, ce se repetă obsesiv, ca semn al batjocoririi diabolice împroșcată asupra sărmanului tânăr care aspiră spre idealul romantic intangibil al iubirii, tragic eșuat sub lama ghilotinei ce-i deschide poarta infernului.

În altă lucrare a sa, Berlioz nu-și mai ascunde intențiile programatice în spatele fantasticului, ci anunță clar subiectul abordat, pentru a nu da loc vreunei false interpretări, la care ambiguitatea limbajului muzical lesne se pretează. “Damnațiunea lui Faust” este drama în care compozitorul folosește un larg evantai al modalităților de expresie vocal-simfonice, introduce liber idei din scrierile lui Goethe și Marlowe, le prelucrează orchestral și conturează imagini sonore a unui domeniu în care și-a mai purtat ascultătorii, acela al infernului, unde Faust plătește tributul nefastei negocieri a sufletului său în schimbul fictivului elixir al vieții, după care jinduiau rătăciții evului mediu, iluzie continuată până azi în forme mai sofisticate cum ar fi clonarea de organe.

O lume fantomatică

Charles Gounod, reprezentantul cel mai însemnat al operei lirice franceze, a produs 12 opere dintre care cea mai cunoscută este “Faust”, dar de o factură aparte, unde accentul este așezat pe iubirea dintre Faust și Margareta, umbrită de interferențele mefistofelice.

Un alt compozitor francez, Camille de Saint-Saens, în opera sa de inspirație biblică “Samson și Dalila” a introdus o bacanală, o orgie dansantă, dedicată zeului Bachus, fapt pentru care opera a fost interzisă pe scenele pariziene timp de jumătate de secol. Motivul? Standardul moral-creștin al Franței secolului al XIX-lea nu îngăduia, încă, o desfășurare deșănțată a efluviilor turmentate în depravări magice păgâne. Astăzi, această interdicție este ridiculizată și privită, cum altfel, decât, ca o penibilă măsură puritană, în termeni mai noi, fundamentalistă. “Dansul Macabru” al aceluiași muzician, anunță dintru bun început sonoritățile lugubre a unor tenebre coreografice de inspirație morbidă.

În “Mormântul dansatoarei” Goethe a conturat fantomaticul astfel:

“Inventiva fată apare în cele trei tablouri ale trilogiei, și anume, în primul stimulând la maximum plăcerea de viață a unui bărbat avut; cel de-al doilea o înfățișează încercând cu dificultate să-și exercite calitățile artistice în Tartarus, în lumea putrefacției și a semidistrugerii; cel de-al treilea ne arată cum, în aparență regenerată, ea a ajuns în starea veșnică de fantomă. Dacă, în primul dintre tablouri, dansatoarea ni se arată plină de viață, agilă, grațioasă, unduitoare și fluidă, în tristul regat al fantomelor, în schimb, imaginea ei sintetizează exact contrariul tuturor acestor calități. Ea se mai menține încă înălțată într-un picior, înainte de a se spulbera în neant.”

Antropocentrism sau teocentrism

Însuși Beethoven, pe prima pagină a manuscrisului faimoasei Simfonii a V-a în do minor, a Destinului, s-a încumetat să afirme în cuvinte un motto al lucrării, dedicată inițial lui Napoleon Bonaparte, pe care l-a admirat la începutul carierei sale militare ca pe un eliberator al popoarelor, dar apoi, când în 1804 acesta s-a încoronat împarat, marele compozitor a rupt furios dedicația inițială pe care a înlocuit-o cu aceasta:”Omul este mai puternic decât destinul său și îl poate învinge!” Oare?…

De unde ar putea bietul om să obțină această putere? Cum ar putea fi definit destinul împotriva căruia se dă lupta? Aflându-ne permanent în perimetrul fatalismului, nu cumva ieșim din cel al creștinismului unde glasul Fiului afirmă răspicat că Dumnezeu a dat fiecărui om un număr mai mic sau mai mare de talanți spre a-i folosi în viață și a-i înmulți, deasemenea că plouă cu roadele sale peste cei buni, ca și peste cei răi, iar Duhul Sfânt zboară și mângâie cu darurile sale pe cine și când voiește, dar mai ales a spus:”fără Mine nimic nu puteți face”. Beethoven însuși nu și-a învins destinul, ci mai degrabă și l-a împlinit în lupta lui cu surzenia totală în care s-a stins din viață în 1827.

Așadar, unde s-ar putea localiza izvorul nefast ce a alimentat pe artiștii amintiți, cât și pe cei încă nemenționați; Mefisto din “Doctor Faust” de Goethe, Iago din “Othello” de Shakespeare, romanele “Demonii” de Dostoievski, “Elixirele diavolului” de Theodor A. E. Hoffmann sau “Balta dracului” de George Sand, nu duc la același unic răspuns, la acel numitor comun desfigurant al lumii despre care mulți, tot mai mulți spun că nu există decât în basmele de adormit copiii?…

Liniștea de care este atât de însetat sufletul omenesc, desigur tulburată de aceste întunecate priveliști, își găsește întotdeauna, prin grija proniatoare a Ziditorului, un liman al armoniei, al păcii și al nădejdii, unde ni se descoperă raza aurie ce se revarsă peste toți căutătorii neobosiți ai Luminii neînserate. Condiția de a o descoperi a fost dintotdeauna credința desăvârșită în Cuvântul Adevărului prin care ni se deschide Calea Vieții.

Alexandru Mihaileni

Chilia unde viețuiește părintele Alexandru are o vechime de peste 100 de ani. Aici este nevoie de ample lucrări de reparații, iar acestea pot fi realizate doar prin bunăvoința credincioșilor care trimit pomelnice la chilie, însoțite, la libera alegere, de anumite sume de bani. Ziarul de Mureș vine în întâmpinarea celor care vor să susțină lucrările de reconstrucție de la chilia Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul și a deschis mai multe conturi în care credincioșii cu dare de mână pot depune sume de bani. Pomelnicele vor fi preluate de redactorii ZIARULUI și vor fi trimise, împreună cu banii, la Sfântul Munte, unde este mare nevoie de ei. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Donațiile pot fi făcute în conturile deschise la BRD, sucursala Târgu-Mureș.

Cont Lei:

RO70BRDE270SV14428712700

CONT USD:

RO08BRDE270SV14428982700

Cont EURO:

RO07BRDE270SV14429002700