Circuitul organelor prin literatură

Ca cititor înrăit care își ratează viața personală tocmai pentru că pune mai mult preț pe construcțiile literare decât pe întreprinderile practice, dintr-un defect genetic cred, nu pot să fac pe prostu’ și să nu remarc abundența de cărți erotice în rafturile librăriilor.

Și încă edituri dintre cele mai selecte se concurează în astfel de producții. Enumăr strict aleator Humanitas, Polirom, Trei, Cartier, EST, Dacia și mai sunt și altele, dar intenția mea nu-i să fac pomelnice. Dacă imediat după revoluție Povestea poveștilor sau Povestea lui Ionică cel Prost a lui Creangă apăreau în condiții mizerabile la edituri obscure, iar doamnele vânzătoare din librării, îmbujorate de sfială, se făceau că n-au auzit de ele dacă le cereai relații, acum ediții selecte, în cele mai bune condiții posibile, coperte ilustrate cu organe în toată semeața lor alcătuire stau pe primele rafturi, sar în ochi, îți mângâie inima prietenos.

Pe toată perioada comunistă cărți precum cele în cauză, apărute interbelic, erau ținute la index, nu aveau acces la ele decât cercetătorii, nu se scria despre ele, nu beneficiau de exegeze critice. Procedura făcea parte din strategia de desexualizare simbolică a societății socialiste, ai cărei ideologi sufereau de o pudibinderie cronică, confundau morala cu ipocrizia și decența cu crisparea erotic-afectivă. Socialismul se dorea o lume fără libidou, o societate de imbecili, fericiți să muncească în cizme de gumă, să bea alcool ieftin, să facă sex neprotejat și să producă pe bandă copii pentru a sluji victoria epocii de aur. Copii într-adevăr s-au făcut, dar epoca de aur tot n-a fost realizată.

Astăzi, pretențiile sunt ceva mai realiste. Nimeni nu mai visează la epoci de aur, iar literatura, ca și multe alte forme de cultură, se sforțează să restituie oamenilor surogatul de paradis al sexualității. În răspăr cu o întreagă tradiție dogmatică, literatura erotică vrea să sugereze că nu sexualitatea a fost cauza căderii în păcat, că, dimpotrivă, după căderea în păcat, totul și-a pierdut calitatea paradisiacă, cu excepția sexualității. Pe scurt, sexul e ultimul bastion al paradisului în viața umană. Simplificată drastic din lipsă de spațiu analitic, ideea aceasta străbate ca un fir roșu marile producții literar-artistice ale genului erotic.

De abia de câțiva ani apar și la noi reviste cu literatură dezinhibată, în care scriu autori precum Pleșu, Patapievici, Dinescu, Groșan, Brumaru, Agopian. Se lansează pe piața literară debutanți precum Vaculovski, Bradea, Baetica, plus o armată generoasă de obscuri patetici. Se traduc cărți clasice, din epoci și culturi diferite, în care organele se bălăngăne la greu printre file sau circulă civilizat de la o cavitate la alta, salută cunoscuții, se înclină respectuos în fața doamnelor simandicoase, după care trag aer în piept și intră mai adânc. Acest gen de literatură, practicat de foarte mulți autori de uriașă însemnătate, este extrem de popular dintr-un motiv de toată lumea înțeles. Scenariile erotice dezvoltă cea mai mare capacitate de focalizare a curiozității pentru că insinuează iluzia împlinirii, fericirii, satisfacției ultime, substituie marea miză a omenirii, escatologia religioasă, cu orgasmul. În dimensiunea ei de blasfem maxim, literatura erotică înlocuiește Cea de-a Doua Venire cu climaxul, ținta ultimă a vieții umane.

Granița dintre public și privat, lămuriri și prin artă

Oricât ar strâmba din nas criticii literari, care deocamdată nu se apleacă cu seriozitate asupra acestor producții, acesta e totuși unicul mod în care miturile sexuale pot evolua, obsesiile se pot rafina expuse și ele, ca orice fenomen uman, devenirii. Nabokov a creat cu Lolita o nouă mitologie erotică, mitul nimfetei, care a devastat clișee și prejudecăți seculare. Cred că înscenarea marilor fantasme ale intimității devine un exercițiu de igienă, ține de o ecologie socială, știut fiind că epocile de inhibiție și represiune a imaginarului sexual produc explozii de violență în alte planuri ale activității sociale.

Dincolo de calitatea discutabilă a limbajului în care unii autori români o fac, dincolo de naivitatea ostentației, specifică debutanților, dincolo de machismul caraghios al unor autoare se întinde spațiul de graniță între privat și public, care trebuie realmente investigat cu multă seriozitate. Iar literatura și arta erotică sunt probabil cele mai bune teste pentru a vedea ce anume din intim, privat, poate deveni public, în funcție de succesul sau de consumul pe piață a produselor cu tematică explicit erotică. Granița între cele două sfere, privat-public, se negociază oricum în permanență. În epoca noastră arta, literatura și anumite tipuri de filosofie socială au rolul decisiv în acest proces de negociere, care va duce cu siguranță la mutații în etică, la revizuirea și revalorificarea multor acte sau trăiri umane. De aceea, fără a crede că literatura erotică este valoroasă în sine, consider că în cultura pe care trebuie să o edificăm pentru a da măsură vieții noastre, asumarea dimensiunii erotice este obligatorie. Să mai lăsăm organele să circule în voie prin cărți măcar, că acolo nu fac rău nimănui. E mai elegant, totuși, decât să râmănem la jalnica apucătură a înjurăturii în familie sau la locul de muncă.

Vali MUREȘAN