Îmblânzitoarea de urși

Megyes Ilonka a făcut, toată viața ei, poze turiștilor care au trecut prin Sovata. În 40 de ani a schimbat patru aparate de fotografiat și șase urși. A aflat cu stupoare că vandalii pot fi și niște oameni bătrâni. Nea Ivănel nu mai e. A rămas doar ea și ultimul urs.

De peste 40 de ani, “Ilonka fotograful”, cum îi place ei să îi spună lumea, este prezentă zilnic, de dimineața până noaptea târziu, pe esplanada de pe malul lacului Ursu din Sovata. Cine a trecut măcar o dată pe acolo, știe cu siguranță despre cine e vorba. Pentru că aproape fiecare dintre noi, și-a făcut măcar o poză “Amintire din Sovata” cu ursul împăiat. Iar pozele respective au fost făcute întotdeauna de Ilonka.

Ultimul fotograf romantic

Înainte de a sta de vorbă cu ea, am privit-o de la distanță. Și ne-a întristat faptul că nici un turist din sutele care s-au fotografiat în acel loc, în 30 de minute, nu au apelat la serviciile ei. “Așa este. Din 1994 încoace, a avut loc o schimbare în rău. Dacă până atunci făceam săptămânal cinci sau șase filme, acum într-o lună folosesc unul sau două. Nici măcar nu se mai poate trăi din meseria asta”, ni se destăinuie, dezamăgită, Ilonka. În 26 iunie 2005, Ilonka a făcut 40 de ani de când pentru ea fotografia a devenit un mod de viață. Părinte singur pentru cei patru copii ai ei, Ilonka a muncit de dimineața până noaptea târziu. Și a reușit să îi crească frumos și să îi țină pe la școli. Era vremea în care turiștii români și străini se înghesuiau să se fotografieze cu animalele ei împăiate. Noaptea, când ajungea acasă, pica de frântă, pentru ca în ziua următoare să o ia de la capăt. “În 1960 luam primele lecții de fotografie de la Erwin Schnedarek, singurul fotograf care făcea poze color în acei ani. De la el am învățat să fiu exigentă cu munca mea, pentru a avea succes. În timp, tehnica fotografiei a avansat și tot timpul trebuia să caut un aparat mai bun pentru developat. Aparatele au evoluat și ele de atunci. Prima fotografie am făcut-o cu un Zenit. Apoi, am cumpărat un Zorki 4500 și după aceea un Practika, cu trei obiective. Ultima achiziție a fost un Canon, dar preferatul meu a rămas aparatul Practika”, ne spune Ilonka, arătând spre aparatul care atârna părăsit pe parapetul esplanadei.

Sportivi și nostalgici

Oricât ar părea de ciudat, sezonul în care Ilonka poate spune că lucrează, este iarna. Atunci apar în Sovata sportivii pentru cantonamente. Invariabil acești sportivi își fac poze de grup, dar nu se dau în lături nici de la o trântă cu ursul prin zăpadă. Așa că “fotograful Ilonka” este din plin solicitată. Dacă sportivii îi aduc cea mai mare parte a venitului, bătrânii, nostalgicii epocii în care fotografia cu “Amintire din..” era de bon ton, mai vor întotdeauna, “o posibilă ultimă amintire” din acel loc. În rest, tăcere și uitare. Pentru că turiștii din noul val, care au luat cu asalt Sovata, au fiecare dintre ei “o săpunieră atârnată de gât. Așa le zic eu aparatelor ăstea digitale. Și se fotografiază lângă ursul meu, fără să le pot spune nimic. Pentru că nu îmi permit să le fac observații. Copiii mai curioși se apropie și se uită la urs sau la căprioară, iar părinții, de la doi metri distanță, le fac pozele. Cu ursul în ele. Dar înghit și tac. De fapt, dacă mă gândesc mai bine pe timp de vară aș putea lucra ca și ghid turistic aici. Pentru că toată ziua turiștii mă întreabă de diferite destinații și eu îi îndrum”, ne spune zâmbind Ilonka. Dar zâmbetul ei este mai degrabă trist.

Distrugătorii

În perioada romantică a anilor 1960 se considera că animalele reprezentative ale unei zone, trebuie exploatate în scop turistic. Așa a ajuns ursul viu din pădure, împăiat prin parcuri. Când un fotograf avea nevoie de “material didactic”, cum erau numiți acești urși, trebuiau să mergă la București la Nea Ivănel. Acesta era omul care împăia animalele împușcate de Ceaușescu, așa că este posibil ca unii dintre urșii pe care Ilonka i-a avut, să fi fost împușcați chiar de “pușca prezidențială”. Cât costa un asemenea urs, Ilonka nu a vrut să ne spună. Nu pentru că ar fi un secret, ci pentru că aceste animale împăiate erau vândute fotografilor la prețuri ridicol de mici. Dar dacă prețurile erau nesemnificative, controalele care urmau erau dese și sâcâitoare. Așa că tentația de a vinde ursul, era repede îndepărtată. În cei 40 de ani de când face meseria asta, Ilonka a avut șase urși. Ultimul s-a făcut ferferiță anul trecut: “A venit un grup de turiști bătrâni din Ungaria, să le fac poze cu ursul. În timp ce stăteam de vorbă cu câțiva dintre ei, în spatele meu ceilalți i-au rupt picioarele și una dintre ele a luat de pe coapsa ursului o fâșie de blană. Când i-am întrebat de ce au distrus ursul, mi-au spus senini că vroiau câte o bucățică amintire. Nu credeam că bătrânii pot să fie atât de nesimțiți. Din ce știam eu, doar tinerii puteau fi așa, “ne spune Ilonka și iarăși din glasul ei răzbate dezamăgirea.

Ultimul tango

Pentru că nea Ivănel a plecat dintre noi de multă vreme, pentru că statul nu mai vinde animale împăiate fotografilor din stațini și pentru că nu mai avea efectiv cu ce să iasă la fotografiat, Ilonka a crezut că a pus cruce meseriei, pentru totdeauna. Dar o colegă de-a ei, care din cauza bolii nu mai poate muncii, i-a împrumutat ursul: “și ursulețul ăsta ar avea ce povesti dacă ar putea. Este un urs caucazian și când a fost împușcat avea cinci ani. Cred că puțin înainte de revoluție a ajuns la colega mea. Acum e la mine. El este ultimul urs din Sovata. Eu sunt ultimul fotograf din Sovata. Când unul dintre noi nu va mai fi, nici celălalt nu va mai valora nimic”, se destăinuie Ilonka, în timp ce privirea i se oprește pe unul dintre brațele ursului, braț care stă să cadă. Pentru că în timp ce vorbeam, niște turiști bezmetici, cu săpunierele la gât, trăgeau de labele lui în toate direcțiile. Nu știau, se pare, că acesta era ultimul descendent al romanticei dinastii “Amintire din…”

Eugenia KISS

eugenia@ziaruldemures.ro