Omul politic vãzut de Llosa

A fost onorantã mai degrabã pentru noi prezența la festivalul „Zile și nopți de literaturã” a lui Mario Vargas Llosa, cu toatã sforțarea acestuia, conjuncturalã, politicoasã, de-a se declara la rându-i „onorat și recunoscãtor” pentru premiul Ovidius, a cãrui valoare financiarã nu înseamnã mai nimic, dacã e comparatã cu încasãrile scriitorului peruan pentru o singurã carte de la editurile prestigioase din Occident. Festivalul ca atare nu pare sã-l fi emoționat în chip deosebit, nu a dovedit nici un fel de interes pentru conferințele, spiciurile și luãrile de cuvânt ale scriitorimii noastre, ba dimpotrivã. N-a fãcut nici mãcar efortul de-a disprețui pateticul spectacol, l-a ignorat cu gingãșie amabilã. Pur și simplu a planat suveran și angelic pe deasupra tuturor, protejat de aura unei mitologii în plinã revãrsare.

Strict literar, probabil cã România nu înseamnã mai nimic pentru el. La întrebãrile naive ale ziariștilor referitoare la „scriitorii români” a rãspuns evaziv, avea o vagã idee de Panait Istrati și Paul Goma, în rest pustiu cultural, spini și mãrãcini. De la altitudinea faimei și talentului sãu, ceea ce noi considerãm a fi ilustra scriitorime românã, pentru el seamãnã mai mult, probabil, cu o crescãtorie de pinguini, pe care o viziteazã dintr-un puseu de explorator melancolic, o frecventeazã din plãcerea, oarecum japonezã, de-a colecta poze. Ceea ce îl leagã cât de cât de țara noastrã e curiozitate stârnitã de ceva vreme de dictatura lui Ceaușescu, pe care încearcã sã o înțeleagã mai bine doar pentru a-și confecționa un nou scenariu literar, cum a procedat cu multe alte dictaturi ale lumii contemporane.

Însã pentru N. Manolescu, președintele USR, Liiceanu, directorul editurii Humanitas, deci editorul cãrților lui Llosa, ca și pentru alți Liiceni mai mici, dar deopotrivã gravi și empatici, prezența romancierului a constituit o ocazie excelentã sã-și exprime, colocvial, afecțiunea literarã și admirația, sã-i lanseze cãrți, albumul foto al fiicei, sã verbalizeze cu locvacitate sprințarã meritele, importanța și figura personalitãții ce binecuvânteazã, cãlcându-l, pãmântul patriei noastre. Dacã Blaga, Ion Barbu, Rebreanu, Stãnescu, Naum, Sorescu, Cãrtãrescu, Pleșu, Patapievici, Liiceanu încã nu existã între lecturile lui Llosa, probabil cã nu vor exista nici de acum, ceea ce înseamnã cã nu trebuie sã ne facem iluzii. Nu vom deveni o culturã interesantã pentru el. Și cu siguranțã, pentru cei mai mulți scriitori de talia și prestigiul lui, adicã cei care la aceastã orã constituie reperele marii literaturi.

Reeditatã, cartea de memorii, Peștele în apã (ed. Humanitas), e mai mult decât un document istorico-literar. Pentru cã a fãcut politicã la nivelul cel mai înalt, candidat fiind la funcția de președinte al statului Peru în 1990, eșuat și dezamãgit, opiniile lui au mãcar încãrcãtura datã de experiențã și disponibilitatea confesiunii. Am gãsit în ea o meditație asupra mediului și omului politic, pe care, grãbit s-o fac cunoscutã celor ce n-au parcurs încã volumul, o citez aici:

„Odatã intrat în politicã, am fãcut o descoperire deprimantã … Politica realã, nu aceea pe care o cunoaștem din lecturi și scrieri, care se aflã în mintea și imaginația noastrã – deci singura pe care o cunoaștem – , ci aceea care se trãiește și se practicã zilnic, are puține lucruri în comun cu ideile, valorile, imaginația și viziunile teologice – cu societatea idealã pe care dorim s-o construim – și, ca s-o spun mai pe șleau, nu prea are de-a face cu generozitatea, solidaritatea și cu idealismul. Politica este alcãtuitã aproape în exclusivitate din manevre, intrigi, conspirații, pacte, manifestãri de paranoia, trãdãri, multe calcule, cinism cât cuprinde și tot felul de tertipuri. Și asta pentru cã politicianul de profesie, fie el de centru, de stânga sau de dreapta, ceea ce-l mobilizeazã, îl entuziasmeazã și-l menține în acțiune este puterea: sã ajungã la ea, s-o pãstreze sau s-o aibã din nou cât mai repede… Mulți politicieni intrã în politicã animați de sentimente altruiste – sã schimbe societatea, sã facã dreptate, sã lupte pentru progres, sã moralizeze viața publicã -, dar în practica banalã și obișnuitã care este politica zilnicã, toate aceste frumoase obiective dispar, devin locuri comune din discursuri și declarații ale acestei personalitãți publice pe care le folosește pânã-și pierde semnificația – pentru ca în final sã prevaleze la ei dorința de putere, crudã și adesea fãrã limite. Cel care nu este capabil sã simtã aceastã atracție obsesivã, aproape fizicã fațã de putere, reușește cu greu sã devinã un politician de succes.” (p. 94-95)

Desigur, nimeni nu-i obligat sã-l considere pe Llosa o autoritate infailibilã în domeniul politicului, nici mãcar în acela al psihologiei omului politic. Interesant ar fi totuși sã radiografiem figurile splendide ce activeazã actualmente în viața noastrã publicã, și sã vedem dacã romancierul e departe de adevãr. Nefiind nici analist omniscient, nici mãcar critic literar, las fiecãruia plãcerea de-a face pe cont propriu exercițiul respectiv. Eu doar constat, nostalgic, cât e de diferit acest portret-robot de omul politic la care visa cândva Platon.

Vali MureȘan