Gena adaptãrii politice

Organismul politic, ca și cel biologic, are de ales uneori între dispariție și adaptare. Chiar dacã ar fi lipsit de exercițiul rațiunii, din adâncurile lui instinctuale ar face toate mutațiile posibile numai sã supraviețuiascã. S-ar ajusta la orice condiții, ar negocia cu oricine, ar cãuta sã exploateze fisurile sistemelor concurente, ar profita și de slãbiciunile adversarilor ca și de atuurile asociaților pentru a se vedea scos la mal. Nu-i nimic nenatural sã dorești a supraviețui, nu-i imoral sã vrei sã fii salvat. Mijloacele supraviețuirii sau ale salvãrii nu sunt aceleași pentru toți, fie ei bizoni, nãpârci, coioți sau animale politice. Pentru unii lupta, pentru alții inteligența, viclenia, oportunismul etc. constituie maniera de-a se impune ori, mãcar, a se salva.

Instinctele sunt la fel de importante și în politicã, precum sunt în lupta darwinistã fie pentru supremație, pentru acapararea unui “spațiu vital”, fie pentru supraviețuire. Alãturi de cei puternici, de cei ce iau deciziile și impun trendul, în politicã paraziteazã și partide sau persoane adaptabile la infinit, și asta cu atât mai bine cu cât un mediu e confuz, existã în el materie pestilențialã, multã corupție, indecizie, lipsã de rigoare și de principii. Nici nu ne mai facem iluzia cã partidele noastre sunt create în jurul unor doctrine politice a cãror proiect ideologic sã fie respectat cu sfințenie, pânã la devoțiune și sacrificiu, așa cum odinioarã fãceau și comuniștii ilegaliști, dar și fasciștii sau alți extremiști de dreapta.

Aceastã idee a adaptabilitãții ca formã a voinței de putere, pe care am preluat-o de la cel mai interesant și profund filosof modern, Friedrich Nietzsche, îmi servește sã-l înțeleg pe Dan Voiculescu, pe cei de teapa lui și robustele lor partide. Cã este umanist, social-liberal, conservator sau liberal pur-sânge pentru Voiculescu nu este nici o diferențã, deoarece ambițiile lui n-au de-a face cu doctrinele, ci cu exercițiul efectiv al puterii. El știe cã încã se poate exploata conjunctura ambiguã a politicii noastre, unde doctrinele degenereazã oricum în gargarã populistã, bunã de injectat cu televizorul în campaniile electorale. Puterea, ca și viața nu e moralã, ea nu vrea decât sã fie obținutã, manifestatã și pãstratã cât mai mult cu putințã. Desigur, vãzutã din afarã, din perspectiva societãții în care se manifestã sau a unei instanțe neutre, uneori o putere politicã poate sã devieze în forme patologice. Ea însã, oricât de aberantã ar deveni, este coerentã cu logica ei internã.

Martor perplex la baletul politic românesc, mã feresc sã adopt fruntea încruntatã al lui CTP sau gravitatea inchizitorialã al lui Octavian Paler. Nu mã intereseazã deloc cine divorțeazã, cine dintre liderii politici își înșealã nevasta. Mã intereseazã mai puțin pãcatele și convingerile intime ale politicienilor decât efectele sociale ale deciziilor lor. Din acest punct de vedere cred cã trebuie judecați, ca agenți ai unui proces în derulare, care poate evolua în direcția doritã sau se poate abate, eșua. Nu confund Parlamentul cu catedrala mântuirii neamului, nici pe Dan Voiculescu cu Teofil Pãrãianu. Ca și de la orice meseriaș, funcționar sau sportiv, aștept de la politician sã fie la locul pe care-l meritã, iar acolo unde e, sã fie cel mai bun, în sensul beneficiului social de pe urma lui. Dupã ce își face treaba, mai discutãm și politologie, mai conversãm și pe doctrine.

de Vali MUREȘAN