Din ce moarte ne-a izbãvit Hristos?

Unul dintre cei mai profunzi trãitori ai ortodoxiei contemporane, Pãrintele Rafail Noica, retras în sihãstrie în Munții Apuseni, a revenit, dupã o îndelungatã absențã, în mijlocul credincioșilor, cu ocazia conferinței ținute la Alba Iulia, în data de 15 decembrie. Trustul GAZETA prezintã, în premierã, fragmente din cuvântul Pãrintelui Rafail, urmaș al liniei duhovnicești a arhimandritului Sofronie și a Sfântului Siluan, una din cele mai remarcabile figuri ale spiritualitãții ortodoxe din toate timpurile.

Bine v-am gãsit, iubiți frați și surori,

Subiectul de astãzi este o întrebare care am socotit-o minunatã în ultima cuvântare pe care am ținut-o aicea. Întrebarea era “Din ce moarte ne-a izbãvit Hristos?” Și-am simțit cã nu am rãspuns cum se cuvenea. Cum se zice, mai popular așa, “n-am fost pe fazã”. În douã cuvinte, pe care aș vrea sã le dezvolt astãzi, putem spune așa: “din moartea necunoașterii de Dumnezeu, care ne-a survenit tocmai din gustarea pomului cunoașterii.” Cuvântul nu mie mi-a fost dat, altcineva mi l-a dat, dar așa cum m-a izbit întrebarea, ca fiind minunatã, în sensul cã întrebãri de astea aș vrea sã purtãm toți în inimile noastre pânã când vom ajunge sã cunoaștem Învierea, tot așa îmi vine sã zic cã m-a trãznit și rãspunsul. Ãla era cel care aș fi vrut sã-l fi dat, chit cã mai dezvoltam dupã aia, și mã bucur pentru persoana cãreia i-a venit de la Dumnezeu…

Împietriți lãuntric

“O, de-am trãi noi toți ca moarte necunoașterea lui Dumnezeu!”. De-am trãi noi asta ca o moarte, ne-ar fi mai puțin confortabil sã trãim în toate conforturile pe care ni le oferã viața, dar ar fi un zbucium foarte important. Însã cu cãderea, cu dinamica necontenitã a cãderii lui Adam, s-a pierdut pânã și simțãmântul ãsta. Compar ce am trãit eu în viața mea cu ce trãia Pãrintele Sofronie între 20 și 30 de ani, și mai târziu. Spunea, socotea cã blestemul cel mai mare este a nu cunoaște pe Dumnezeu. Eu, și bãnuiesc cã mulți din contemporanii noștri, trãim bine mersi, fãrã Dumnezeu. Poate ne e un pic dor de El, poate avem niște greutãți și atuncea ne amintim cã mai este și Dumnezeu, si poate ca sã ne ajute El când alții nu pot, însã nu ne dãm seama – a murit ceva în sufletul nostru și nu ne dãm seama tocmai fiindcã suntem morți, fiindcã nu înțelegem ce moarte înseamnã faptul de a nu cunoaște pe Dumnezeu.

Gândul Domnului pentru Adam

Ieșirea nedureroasã din lumea asta pânã la șederea de-a dreapta Tatãlui era menirea lui Adam în Rai. Dacã el ar fi crezut lui Dumnezeu mai mult decât înșelãtorului, nu prin moarte s-ar fi fãcut ieșirea, ci așa cum avem un chip în Enoh, care s-a mutat la cer, cã era cu Dumnezeu, și Dumnezeu l-a luat, și Enoh n-a murit, ci e cu Dumnezeu undeva. Ilie la fel. Dupã proorocul Ilie a venit un car de foc și l-a luat Dumnezeu, n-a murit. Având în aceștia doi o experiențã a unei treceri din viațã la nemurire fãrã durerea morții, bãnuiesc cã așa trebuia sã fie trecerea în cele veșnice, fiindca moartea ca sfârșitul, dacã vreți, ca sãvârșitul existenței noastre pe pãmânt, sãvârșitul devenirii noastre pe pãmânt, nu este moarte și, prin puterea lui Dumnezeu, de la învierea lui Hristos, nu mai este moarte, ci este naștere…

Înțelesul chipului morții

Prin neascultarea lui Adam, când a venit în lume moartea – cã a zis Dumnezeu: “In ziua când vei mânca din aceea vei muri”-, moartea a fost despãrțire de Dumnezeu. Sufletul nu i s-a despãrțit de trup, a mai trãit câteva sute de ani în rai și pânã la urmã a murit trupește. Însã adevãrata moarte nu este despãrțirea între suflet si trup, care este chipul morții. Dumnezeu a lãsat urâciunea morții, groaza morții, pentru ca noi sã conștientizãm ce este moartea, și urând-o, sã ne depãrtãm de ea și, eventual, urând-o cu urã dreaptã, sã se trezeascã în noi dragostea de Dumnezeu, dragostea de Viațã, și sã tânjim cãtre ea.

Deci, pentru noi, chipul morții este trupul neînsuflețit, dezbinarea între trup și suflet… Iubiți frați și surori, haideți sã începem sã devenim creștini, cã asta nu e moartea încã, ãsta e chipul mortii, iar ca moarte, ca proces, ca procedeu din viața noastrã, dacã am trãi mai creștinește, este o minune… sub aspectul ãsta tragic Dumnezeu omoarã moartea, cum zice Sfantul Pavel: tot ce este pãcat se sfârșește cu moartea. Pãcatul nu este altceva decât energia morții care lucreazã în noi… pãcatul trebuie înțeles ca lucrarea morții în noi care înmulțește moartea. Mã umplu de moarte. Moartea este sfârșitul acelei lucrãri în gândul lui Dumnezeu.

Pãcatul și pocãința

Dumnezeu a zis: “Ca rãutatea sã nu fie fãrã de moarte acuma sã îndepãrtãm pe Adam din Rai”, și a pus moartea, despãrțirea între trup și suflet, ca o curãțire a acestei lucrãri, cum zice rugãciunea de iertare a arhiereului la înmormântare: “Ca sufletul sã se întoarcã de unde ființã și-a luat,” iar trupul sã se dea celor dintre care a fost alcãtuit. Acesta este chipul morții. Al cãrei morți este chip? Despãrțirea sufletului de Dumnezeu, Fãcãtorul lui, aia este moartea, aia este pãcatul. Tot ce în viața asta desparte sufletul omului de Fãcãtorul lui, de Dumnezeu, este moarte, și lucrarea acelui lucru, acelei energii, acelui gând, acelei fapte, este pãcat, este lucrarea morții. Tot ce aduce pe om cãtre Dumnezeu este viațã și este stingerea lucrãrii morții, iar viata și libertatea ne sunt date pentru ceea ce numește Biserica pocãințã…

Am mai fãcut-o în trecut, o sã fac și azi, sã redefinesc pocãinta. Pocãința, într-adevãr începe printr-o luptã împotriva pãcatului, o lepãdare a greșalelor, a pãcatelor noastre, a rãtãcirilor noastre, o îndreptare spre altceva, dar asta este numai un moment primitiv al înțelesului cuvântului pocãințã. În limbajul nostru mai modern, aș zice cã pocãința este dinamica cãtre cele vecinice, dinamica spre a depãși biologia noastrã plicticoasã, de toate zilele… Biologia, viața noastra trupeascã, de la zãmislire și pânã la mormânt, așa cum este dupã cãderea lui Adam, Dumnezeu o gândește ca un rãstimp în care omul sã poatã conștientiza niște lucruri și sã poatã sã-și depãșeascã mortalitatea și sã ajungã în nemurire…

O altã expresie a pocãinței – o fur de la filosofi, care nu știu dacã conștient sau inconștient n-au furat-o tocmai de la Bisericã-, este devenirea întru ființã. Existența, venirea noastrã din veșnica noastrã neființã, prin zãmisilire și naștere, asta nu este viața, fraților și surorilor! Este o înainte gustare a vieții, este o experiențã primitivã pe care ne-o dã Dumnezeu biologia asta, comunã animalelor, în care omul, prin libertatea și cuvântul dumnezeiesc, dacã vreți poruncile dumnezeiesti, este menit sã își depãșeascã biologia și sã ajungã în nemurire.

Invidia lui Dumnezeu

Nemurirea se numește, de fapt, sfințenia. Sfințenia nu este privilegiul câtorva, începând cu Maica Domnului. Sfințenia este chemarea fiecãrui suflet care se naște în chipul lui Dumnezeu, chip și asemãnare… Dumnezeu se mâhnește pentru mine cã, pãcãtuind, eu mã lipsesc de dragostea Lui și de tot ce vrea sã reverse în mine. Ce vrea sã reverse în mine? Exact inversul de ce spunea șarpele, cã Dumnezeu nu vrea sã devenim ca Dumnezeu. Dumnezeu vrea sã devin ca un Dumnezeu, sã devin un dumnezeu. Și nu pe calea asta, amatoristã, ci pe cale, hai sã-i zicem, profesionistã. Dumnezeu, profesional ne învațã cum sã ajungem la El, și dacã ar putea sã ne dea mai mult decât ce este El, ne-ar da mai mult. Asta-i dragostea dumnezeiascã. De ce zic, îndrãznesc sã zic, cã ne-ar da mai mult? Fiindcã Hristos, în experiența lui de om, ne spune:”Cãci cei care cred în Mine, cele ce fac Eu și ei le vor face, și mai mari decât acestea, pentru cã Eu mã duc cãtre Tatal”. Poftim care este invidia lui Dumnezeu: ca nu cumva sã nu ajungem dumnezei.

Pânã unde merge asemãnarea cu Dumnezeu? Pãrintele Sofronie ne spunea, și o sã gãsiți în Maxim Mãrturisitorul, în Sfântul Simeon Noul Teolog, și în alți sfinți ai Bisericii: “Dacã vom ajunge sã fim identici cu Dumnezeu pânã la totalitate, asta mi-e destul, mai mult nu-mi trebuie”. Asta este ce dorea Dumnezeu pentru Adam, pentru noi. Și noi, pãcãliți fiind de necunoașterea de Dumnezeu, ne lãsãm ademeniți ba de una, ba de alta, și în moartea necunoașterii de Dumnezeu, dacã în neștire rãtãcim de la cãile lui Dumnezeu, riscãm sã ne trezim cã la sfârșitul cãlãtoriei vietii noastre n-am ajuns întru a Fi, și ce se întamplã cu sufletul?

Avertismentul unui sfânt

Dacã nu cunosc pe Dumnezeu, dacã nu-l trãiesc în viața asta pe Dumnezeu, când mi se sfârșește sorocul meu pãmântesc și ma despart de trup, o sã rãmân în întunericul în care sunt. Sfântul Simeon zicea un lucru înfricoșãtor: “Cine n-a vãzut pe Dumnezeu în viața asta nu-L va vedea nici în cealaltã”. Aici aș aduce cuvântul Sfântului Siluan:”Å¢ine-ți mintea în iad, dar nu deznãdãjdui”. Cã zice Sfântul Siluan:” Nu vom deznãdãjdui, cã milostiv este Dumnezeu”. Adicã, noi nu trebuie sã ne ascundem îndãrãtul unor închipuiri sau dorințe de-ale noastre -” ei, las cã poate o sã meargã și așa și așa”. Trebuie sã știm legea asta, ca lege cumplitã: dacã nu îl port acuma pe Dumnezeu, dacã nu-L vãd acuma în viața mea pe Dumnezeu, nici dincolo de viața asta nu-L voi vedea.

Sabia libertãții

Gândul lui Dumnezeu este sã ne facã dumnezei cu adevãrat, și aicea de cea mai mare importanțã, mai presus de toate, este libertatea omului. Și Dumnezeu vrea sã ne învețe sã întrebuințãm acea libertate, ca o sabie, sã zicem, cu care sã ucidem vrãjmași, nu cu care sã ne sinucidem. Atuncea de ce se vorbeste despre pierzanie? E vorba despre libertatea omului. Ca și în cazul îngerilor, dintre care unii au cãzut și alții au rãmas cu Dumnezeu, libertatea omului este poate punctul numãrul unu al acestui chip al lui Dumnezeu și al asemãnãrii cu Dumnezeu. Dacã prin silire – vrând, nevrând, de bine, de rãu-, ne-ar mântui Dumnezeu, n-aș fi un dumnezeu, fiindcã am fost silit. Este vorba cã libertatea mea poate sã zicã nu și atotputerii și dragostei lui Dumnezeu, și sã ma piardã. Și asta este, în negativ, o mãsurã a libertãții omului și a dragostei lui Dumnezeu în care a fãcut pe om sã fie ca Dumnezeu.

Și îmi amintește de un cuvânt care zice cã la Judecata de apoi vor fi cei care în viața lor vor fi spus cândva lui Dumnezeu:”Facã-se voia ta!”, și vor fi cei cãrora Dumnezeu le va spune: “Facã-se voia ta!”.

Diferența dintre Dumnezeu și diavol

De ce când un demonizat face tot felul de nãzdrãvanii, zicem cã este posedat, și de ce când un sfânt – trãiește nu el, ci Hristos în el-, nu zicem cã este posedat? Diferența între drac și Dumnezeu este cã dracul acapareazã ca sã-și facã ale lui prin om și sã distrugã pe acel suflet și pe ceilalți, și posedeazã, și ține cu sila, și nu dã drumul. Dumnezeu Fãcãtorul care iubește, pãtrunde în om numai fiindcã omul strigã și cheamã pe Dumnezeu, și-L dorește, numai fiindcã omul iubește pe Dumnezeu și-L poftește, și nu poate, și când el a conștientizat destul din neputința lui, Dumnezeu vine și lucreazã în așa fel, încât, când harul este cu omul, toate-i devin ușoare.

Plânsul din dragoste

Dacã am ști la un nivel mai deplin, dacã am cunoaște pe Dumnezeu, n-am putea sã nu tânjim cãtre Dumnezeu. Dacã cei care s-au nevoit peste mãsura firii, au fãcut-o, este pentru cã au fost – întrebuințez aceleași cuvinte ca în ispitã-, au fost așa de puternic ademeniți de frumusețea, de dulceața, de bunãtatea acestei vieți – a fi în Dumnezeu, cu Dumnezeu-, cã pãcatul își pierdea puterea de a ademeni… Trebuie sã cunoaștem cât de puțin pe Dumnezeu mãcar, ca sã ne dãm seama… când începe sufletul sã vadã de ce Dumnezeu ne-am despãrțit de noi, de care dragoste ne lipsim noi, lacrimile vin din dragoste, nu din pãrere de rãu obiectivã, cã am fãcut ceva tâmpit, sã zicem, ci cã prin acea prostie, ne-am despãrțit de dragostea lui Dumnezeu.

Moartea a doua

Un cuvânt din Apocalipsã ne vorbește cã sunt douã morți. Moartea cea dintâi a fost dezbinarea între voia lui Adam și voia lui Dumnezeu, despãrțirea sufletului de Dumnezeu. Adam avea sã moarã trupește dupã câteva sute de ani, cum trãiau atuncea oamenii, dar asta a fost urmarea primei morți, a sufletului, când Adam a lepãdat sfatul lui Dumnezeu, porunca lui Dumnezeu, și a luat un sfat greșit…

A doua moarte, pânã la urmã, nu este moartea trupului, ci despãrțirea finalã a sufletului de Dumnezeu, ce va fi dupã Judecata lui Hristos, unde Hristos separã, ca și pãstorul, oile de capre. Fereascã Dumnezeu de lucrul ãsta pe tot sufletul viu!

A consemnat

Ioan BUTIURCÃ

(Intertitlurile aparțin redacției)