Femeia care l-a făcut pe Buddha să zâmbească

Indira Gandhi Pryadarshini s-a născut la 19 noiembrie 1917, la Allahabad, în India. A fost singurul copil al primului ministru al Indiei, cunoscutul om politic Jawaharlal Nehru. Bunicul ei, Motilal Nehru, a fost un cunoscut militant pentru independența Indiei, făcându-se remarcat prin activitatea sa în cadrul partidului Congresul Național. Nu întâmplător, încă de la vârsta de 12 ani, Indira a organizat o brigadă de copii care furniza militanților indieni informații despre activitățile ocupanților englezi.

Indira Gandhi a absolvit cursurile Universității Visva-Bharati din Bengal și, după moartea mamei sale, a studiat la Oxford. Revenită în India la vârsta de 20 de ani, Indira s-a căsătorit cu avocatul Feroze Gandhi. În ciuda omonimiei, soțul ei nu a avut nici o legătură de rudenie cu Mohandas Karamchand Gandhi, “sufletul mare” al Indiei, mai cunoscut sub numele de Mahatma Gandhi.

Ucenicia politică

Înscrisă în rândurile partidului Congresul Național Indian, Indira și-a făcut ucenicia politică alături de tatăl ei. Printre alte sarcini pe care le-a primit a fost și aceea de a găsi o cale de împăcare între hinduși și musulmani. La scurtă vreme, împreună cu soțul ei – Feroze era și el un membru activ al Congresului Național – a fost arestată de englezi sub acuzația de activitate subversivă și condamnată la 13 luni de închisoare.

Mișcarea de eliberare națională a indienilor a cuprins însă cea mai mare parte a populației și a obligat Marea Britanie să acorde deplină independență Indiei, la 15 august 1947. Tatăl Indirei, Jawaharlal Nehru, a fost desemnat prim ministru. Fiica lui a fost inclusă în corpul de protocol și a început să-și urmeze tatăl în vizitele făcute în străinătate. De asemenea, a devenit confidenta premierului în probleme de politică internă.

În 1955, Indira Gandhi a fost inclusă în organul executiv al Congresului Național. În scurt timp, a devenit o figură politică foarte cunoscută pe plan național, obținând funcția de președinte al partidului, în 1959. În timpul conflictului de graniță chinezo-indian, din anul 1962, Indira a coordonat activitățile de apărare civilă.

Război cu Pakistanul

După moartea tatălui său, în mai 1964, Indira a fost desemnată ministru al Informațiilor, în guvernul condus de Lal Bahadur Shastri. În perioada în care a ocupat această funcție, Indira a extins timpul de difuzare a programelor de radio, a eliminat cenzura din audiovizual și a aprobat educația în domeniul planning-ului familial prin intermediul televiziunii. Premierul Shastri a murit subit și, după ce și-a depus candidatura la funcția de prim ministru, în 19 ianuarie 1966, Indira Gandhi a devenit șef al guvernului.

Din această poziție, Indira a început o susținută modernizare a statului. În primul rând, s-a pronunțat împotriva sistemului castelor și împotriva suprapopulării. S-a străduit să înlocuiască birocrații ineficienți cu tehnicieni și specialiști. A naționalizat băncile, a încurajat industrializarea, a inițiat o reformă agrară și a pus un accent deosebit pe învățământ. A condus o politică de modernizare și de control a sectoarelor fundamentale ale economiei, nu lipsită însă de aspecte autoritare și clientelare.

În timpul unei secete prelungite, a obținut credite și ajutoare alimentare din SUA. În 1967, a obținut un nou mandat de premier, pe o perioadă de cinci ani, și a condus Congresul Național spre victorie în alegerile din 1971. În plan extern, a înscris India în rândul țărilor nealiniate, dar, chiar în acest cadru, s-a apropiat de URSS.

În anul 1971, mișcarea pentru autonomie din Pakistanul oriental a fost reprimată cu duritate și a provocat un aflux de refugiați spre teritoriul indian. În momentul în care această regiune și-a proclamat independența, sub numele de Bangladesh, Pakistanul de vest a acuzat India că o susține. India a declarat război statului vecin. Armata indiană a reușit să distrugă aviația pakistaneză și să ocupe poziții în Bangladesh, pentru a-l apăra împotriva unei eventuale agresiuni. În acest context, în 1974, politiciana a obținut arma nucleară pentru țara sa.

“Vendeta” extremiștilor shikh

În ciuda importantelor servicii pe care le-a adus țării sale, Indira a fost acuzată că ar fi săvârșit fraude electorale minore în timpul alegerilor din 1971. Indira a susținut că este nevinovată și că se încearcă pe căi obscure înlăturarea ei de la putere. În loc să demisioneze, la 26 iulie 1975, a declarat stare de necesitate națională, supunând în aceste condiții unui control strict multe domenii ale vieții indiene. A suspendat toate drepturile civile și a ordonat să fie închiși mii de opozanți. Mulți au văzut în aceste acțiuni influența fiului său mai mic, Sanjay Gandhi (născut în anul 1946).

Probabil pentru a demonstra sprijinul popular de care se bucura regimul, Indira a organizat alegeri generale, în martie 1977. Însă, de această dată, partidul său a fost învins, iar Indira și-a pierdut până și locul în parlament. Trei ani mai târziu, a revenit spectaculos la putere, o dată cu succesul partidului pe care l-a înființat, Congresul Indira. Convinsă de amenințarea gravă pe care o reprezentau particularitățile locale și religioase pentru India, a adoptat o politică de unificare. După ce Sanjay a murit într-un accident aviatic, în 1980, a început să-și formeze fiul mai mare, Rajiv Gandhi, născut în 1944, ca succesor.

La începutul anilor ‘80, Indira Gandhi a încheiat o alianță cu un tânăr lider sikh, pe nume Jarnail Singh Bhindranwale, în speranța că va putea controla o mișcare secesionistă din regiunea Punjab. În anii ‘70, succesele obținute în agricultură au transformat Punjabul în una din cele mai prospere provincii din India, iar liderii sikh au început să pretindă o mai mare autonomie față de guvernul central. Această campanie a fost pașnică până în 1982, atunci când liderul fundamentalist sikh Bhindranwale și adepții săi au pornit în Punjab o campanie separatistă agresivă.

Folosind terorismul și asasinatul, Bhindranwale și gherilele sale au ucis sute de adversari politici și civili hinduși, în numele formării unui stat autonom, Sikh Khalistan sau “Tărâmul celor puri”. Pentru a-i împăca pe adepții sikh, Indira Gandhi a acceptat numirea lui Zail Singh în funcția de președinte al Indiei, acesta fiind primul președinte indian de religie sikh.

În acest timp, separatiștii au ocupat Templul de Aur din Amristar și alte treizeci și șase de locuri sfinte pentru religia sikh, toate acestea situate în regiunea Punjab, și le-au transformat în baze militare. În iunie 1984, Indira a trimis armata să potolească teroriștii shikh din regiune, acțiune în urma căreia au fost uciși aproximativ opt sute rebeli în Templul de Aur din Amritsar.

La 31 octombrie 1984, Indira a fost asasinată de către trei membri din garda personală, în timp ce ieșea din bungaloul ei de pe Safderjarg Road, pentru a merge la birou. Cu toate că a fost transportată de urgență la spital, medicii nu au mai putut face nimic. Asasinii erau extremiști shikh, infiltrați în serviciile de securitate cu scopul de a răzbuna masacrul împotriva celor 800 de coreligionari. Succesorul ei, Rajiv, a sfârșit și el asasinat, la 21 mai 1991, în timp ce se afla în campanie electorală în statul indian Tamil Nadu.

Zâmbetul lui Buddha

Temându-se de un conflict cu China sau cu Pakistanul, India a încercat la începutul anilor ’70 să-și creeze o armă atomică. Detonarea cu succes a acesteia a declanșat o cursă a înarmării în care s-a angajat și Pakistanul. În 18 mai 1974, India condusă de Indira Gandhi s-a alăturat țărilor posesoare de armament atomic. În deșertul Rajahstan, din provincia Pokhran, indienii au detonat cu succes o bombă atomică, asemănătoare ca putere explozivă cu bomba pe care americanii au aruncat-o asupra orașului japonez Hiroshima. Testul nuclear a fost programat pentru a coincide cu aniversarea tradițională a iluminării lui Buddha. După detonarea bombei, oamenii de știință indieni aflați la fața locului i-au transmis Indirei Gandhi mesajul: Buddha a zâmbit! Testul, care a transformat India în a șasea putere atomică a lumii, a întrerupt monopolul nuclear al celor cinci state membre în Consiliul de Securitate al ONU: SUA, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franța și China. India, care a avut parte de dispute continue cu China referitoare la granițe, a fost nevoită să semneze în 1968 Tratatul de neproliferare nucleară.

Masacrele de la Amristar

Templul de Aur, cunoscut în India sub numele de Harimandir, a fost construit în 1604 de către Guru Arjun. Templul a fost distrus de mai multe ori de către invadatorii afgani, fiind reconstruit la începutul secolului al XIX-lea din marmură și cupru placat cu aur. Templul acoperă o mică insulă din mijlocul unui lac. Există mai multe clădiri importante în cadrul templului care se întinde pe 72 de acri, dintre care cea numită Akal Takht, locul unde este ținută Cartea Sfântă a scripturilor religiei sikh. În 1919, la Amristar, trupele britanice și cele din Gurkha au masacrat peste 380 de demonstranți neînarmați. Majoritatea celor uciși erau naționaliști indieni care s-au adunat pentru a protesta împotriva recrutării forțate de către britanici a unor soldați indieni și a taxei de război impusă poporului indian, o taxă foarte ridicată. Generalul britanic Reginald Dyer a afirmat ulterior că a ordonat deschiderea focului pentru a obține un “efect moral”. În iunie 1984, pentru a suprima revolta separatiștilor sikh, Indira Gandhi a ordonat trupelor indiene să obțină cu forța controlul asupra bazelor militare sikh, cele mai multe fiind reprezentate de temple fortificate. Jarnail Singh Bhindranwale, liderul rebelilor, a murit în timpul atacului asupra Templului de Aur din Amristar. Se presupune că s-a sinucis în timpul luptelor. Guvernul indian a anunțat că 492 de militanți sikh au fost uciși, însă rebelii au estimat numărul morților la peste o mie. În rândul trupelor indiene au fost înregistrați peste o sută de morți și alte câteva sute de răniți.

Succesoarea italiană a unei “dinastii” indiene

Sonia Gandhi (foto), născută Maino, provine dintr-o modestă familie italiană. Sonia l-a întâlnit pe Rajiv Gandhi la Cambridge, în anii ‘60, amândoi fiind studenți la Facultatea de Drept. Cei doi s-au căsătorit în 1968. Sonia a devenit foarte repede favorita familiei Gandhi, o prietenie foarte puternică legând-o de Indira, al cărei model politic avea să-l adopte mai târziu. Multă vreme, însă, Sonia a manifestat o aversiune pentru scena politică, opunându-se intrării în politică a lui Rajiv și dedicându-se în totalitate sferei vieții familiale și educației celor doi copii: un băiat, Rahul, și o fată, Priyanka.

După moartea soțului său, Sonia Gandhi a dus, vreme de șase ani, o viață retrasă, refuzând, în mod constant, aparițiile publice. În 1998, s-a hotărât să se lanseze în politică, conducând campania electorală pentru alegerile Lok Sabha (Camera Inferioară a Parlamentului Indiei) în calitate de lider al Congresului Național. Datorită prezenței carismatice a Soniei, partidul Congresului a înregistrat un succes electoral care a depășit cu mult datele preconizate de sondaje. Sonia a reușit să câștige adeziunea electoratului indian, mai ales a celui din mediul rural, mizând pe componenta emoțională a maselor indiene, cărora obișnuia să li se adreseze în hindusă. În același timp, a reușit să contracareze campania adversarilor politici care susțineau incompatibilitatea funcției sale cu originea sa străină.

În prezent, Sonia Gandhi reprezintă o figură marcantă a vieții politice indiene, fiind liderul principalului partid de opoziție, care se află însă la guvernare în Teritoriul Unional Delhi. Se așteaptă ca Priyanka, fiica sa, să preia conducerea Organizației de Tineret a partidului Congresul Național.

Un tată celebru

Jawaharlal Nehru, zis Pandit, tatăl Indirei Gandhi, a fost, alături de Mahatma Gandhi, cel mai important om de stat indian din secolul XX. Membru al uneia dintre cele mai prestigioase familii indiene, după ce a studiat dreptul la Cambridge și a cunoscut doctrinele socialiste, Jawaharlal Nehru s-a întors în India. În 1916 l-a cunoscut pe Mahatma Gandhi, cu care a avut relații de prietenie, chiar dacă se deosebea de acesta prin concepția profund laică asupra politicii. Intrat în 1918 în Congresul Național Indian, Nehru a devenit secretar general al partidului și lider al aripii stângi. A fost închis de mai multe ori de autoritățile coloniale engleze și a petrecut circa un deceniu în închisoare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost un tenace adversar al nazismului, situându-se împotriva tendințelor filojaponeze și filonaziste prezente în mișcarea independistă indiană.

În momentul proclamării independenței Indiei, în 1947, a preluat funcția de șef al guvernului, funcție pe care a deținut-o până la moarte.

Pe plan intern, a promovat o operă de modernizare legată de un socialism influențat mai mult de budism și gandhism decât de teoriile marxiste. În politica externă a adoptat echidistanța între cele două blocuri politico-militare conduse de SUA și URSS și adeziunea la mișcarea nealiaților, în care India a devenit unul dintre protagoniștii majori.

Ioan BOTIȘ