Minerii lui Cozma în transhumanță la Fânațe

Anișoara și Petru Macavei au ales de câțiva ani munca în aer liber a ciobanilor, în locul celei de subteran unde și-au petrecut mare parte a vieții. De la Petroșani la Fânațe, distanța nu este foarte mare. Munca însă este o preocupare continuă.

Pentru că nu se află la șoseaua națională, Fânațele au rămas cumva o localitate nealterată, un sat în care oamenii își văd de truda zilnică, fără a fi afectați de trecerea timpului. Din gospodăriile lor răsfirate la poalele unor dealuri când molcome, când abrupte, se simte până departe miros de pâine și de “palaniețe” cu brânză și cu varză, coapte în cuptor. După ultimul gard al satului pătrunzi într-o lume sălbatică, o lume în care parcă omul nu a călcat până acum. De aceea, atunci când după cotitura dealului dai cu ochii de casa ciobanului, vraja dispare brusc. Dar cumva, într-un mod ciudat începi să realizezi că toată bătătura se contopește cu peisajul. Peste 200 de oi pasc liniștite, în timp ce câte un mieluț rătăcit de mama lui behăie deznădăjduit sub ochii atenți ai câinilor de la stână. Zeci de pui ciugulesc alături iarba proaspătă, fiind un fel de prelungire a turmei, iar puțin mai în sus pe deal câteva vite au aceeași preocupare. Liniștea și calmul este perturbat doar de du-te vino-ul familiei Macavei, soț și soție, și a celor doi fii ai lor, care știu să drămuiască fiecare moment al zilei, pentru că la stână, înconjurați de atât de multe animale, este câte ceva de făcut în permanență. Au învățat asta în ultimii nouă ani de când au schimbat negrul cărbunelui din Valea Jiului pe albul laptelui proaspăt și al cașului bine făcut, de aici de la Fânațe.

Sub târnăcopul lui Cozma

Petru Macavei a plecat din Fânațe la muncă, la mină, înainte de 1990 pentru că auzise el că la cărbune se câștigă bine. Așa a și fost. Plus că s-a îndrăgostit de o fată a locului, de Anișoara, s-a însurat cu ea, au făcut doi copii și au fost o mare familie fericită. Până în 1997. “Petru a lucrat în mină și eu am fost timp de 13 ani prelucrător prin așchiere în atelierul mecanic de la Cărbunești. Aveam salarii frumoase și nu ne lipsea nimic. Aveam doar o spaimă ascunsă în suflet încă din 1990 când a fost prima explozie în mină și Petru a scăpat cu viață ca prin minune. Dar am trecut peste asta și ne-am continuat viața acolo mai ales că liderul nostru de sindicat Miron Cozma făcea totul pentru noi. Beneficiam de prime lunare din care ne-am cumpărat tot ceea ce am avut nevoie în casă. Plus că reușeam să economisim destui bani. Dar i s-a urcat șefia la cap lui Cozma și ideea că, așa cum ne conduce pe noi, va putea conduce și țara, nu-l mai lăsa în pace. El este singurul vinovat pentru toate mineriadele și nu este adevărat că l-ar fi chemat cineva la București. Și noi suntem vinovați pentru că am avut încredere prea mare în el și nu am văzut la timp că s-a schimbat. După ce a fost arestat, totul s-a schimbat în Valea Jiului. Am profitat de prima ordonanță și, din banii primiți, ne-am cumpărat un tractor cu gândul că vom face agricultură în Oltenia. Nu a fost să fie, am vândut tractorul și am venit în satul soțului meu. Mie mi-a fost foarte greu să mă rup de tot ceea ce a însemnat viața mea de până atunci, dar acum privind în urmă nu îmi pare rău. Totul e așa cum trebuie să fie”, ne-a spus Anișoara Macavei.

Viața la stână

Ceasul sună în fiecare dimineață la ora 5.00. Singura concesie făcută modernismului este cafeaua de dimineață, dar și ea este sorbită în fugă pentru că cele 200 de oi trebuie mulse, activitate pe care doi oameni o termină în aproximativ o oră. La 7.30, oile sunt scoase la păscut și până seara la ora 7.00, când vin acasă și trebuie mulse din nou, ciobănița face brânza, cașul, urda, se ocupă de gospodărie și de celelalte animale, face de mâncare și o dată pe săptămână merge la piață pentru a vinde produsele de la stână. De la 1 mai până în 5 decembrie în fiecare an, acesta e programul zilnic al unei familii de ciobani. “Din mai până în octombrie închegăm cașul de două ori pe zi, de la ora 5 la 11 dimineața și de la 6 la 11.00 seara. După 35 de minute după ce am pus laptele la închegat se zdrobește, se strânge și se pune în pânzătură, se face sul și i se dă forma, apoi se pune în crintă. Zărul se pune la fiert și se face urda. Săptămânal vindem caș și urdă de aproximativ patru milioane de lei. Singurii bani pe care îi cheltuim sunt în perioada aceasta pe legume și zarzavaturi. În rest, pâinea o facem în cuptor și carnea, priviți. Aproximativ 100 de pui, găini, ouă, 21 de purcei, două vite și un vițel, miei… Toamna punem din grădină tot ceea ce avem nevoie, de la murături la zacuscă la gemuri, dulcețuri și compot. Anul trecut am adus de la presă 115 kg de ulei de floarea soarelui. Untură avem destulă. Am muncit din greu și muncim din greu dar avem tot ceea ce ne trebuie”, ne-a spus ciobănița. Privește cu mândrie în jur și ne spune povestea acestui loc.

Unică stăpână

Atunci când au hotărât să vină acasă, a acceptat să se mute în această casă doar cu condiția ca nici măcar hornul casei soacrei ei să nu fie vizibil. Dorea să fie ea stăpână pe casa ei. Iar casa care corespundea cerințelor arăta ca vai de capul ei. Cel care a vândut-o, un localnic ajuns profesor universitar la Iași, le-a luat doar jumate din preț, spunând că va reveni la anul pentru diferență. Atunci când, după un an, a văzut că cei care au cumpărat-o nu doar că nu au demolat-o, dar i-au redat frumusețea de altădată, a fost atât de recunoscător, încât nu i-a mai trebuit nici un ban. Are în schimb camera lui în casă, de care va putea profita ori de câte ori dorește, pentru câte o vacanță. De la soacră au primit o scrofiță pentru ca să aibă carne în prima iarnă petrecută în noua casă. Au preferat însă să o țină, scrofița a fătat 10 purcei, în primăvara următoare i-au vândut și au cumpărat 10 oi. Acum din turma de peste 200, 100 sunt ale lor. Oile Å¢igaie și Birke nu doar că dau lapte bun și gras, dar lâna lor este foarte apreciată de fabricile de covoare din țară. Anul trecut din lâna vândută au făcut bani frumoși, bani pe care i-au băgat în renovarea casei. Prosperitatea la care au ajuns a fost posibilă în primul rând datorită pământului. “Avem 75 de hectare de pământ propriu cât și luat în arendă. Pământ din această zonă a fost dus la analiză la București și s-a constatat că este cel mai fertil teren din țară. Vrem să îl menținem așa pentru că din pământ, practic, ne facem traiul. De aceea ținem oile într-un loc doar o zi sau două, cunoscut fiind că acolo unde stau oile două zile nu mai trebuie fertilizat terenul 10 ani, dar unde stau oile o săptămână, 10 ani nu se mai produce nimic. Ne petrecem zilele și nopțile în căsuța ciobanului pe care o transportăm pe hodaie. Suntem ajutați în munca noastră de câini. Dar nu de câinii mari ciobănești care doar apără turma. Cel mai bun “angajat al nostru” este cățălușa asta mică neagră, Dacia, care cunoaște toate oile și le întoarce din drumurile lor de pe dealuri. Cu ea economisim un salar de șapte milioane pe lună”, ne spune Petru Macavei în timp ce urmărește din ochi cu dragoste cățălușa tolănită la umbră deasă.

Viața la stână are momentele ei grele și foarte grele. Ușoară și frumoasă este doar atunci când dragostea pentru animale se împletește cu dragostea pentru muncă. Iar familia Macavei, cei doi copii ai lor și “sluga” de la stână, un copil de țigani, spălat, depurecat, îmbrăcat curat, pus la masă cu ei, culcat în paturi curate ca și ei, demonstrează că atunci când vrei ceva cu adevărat, depășești toate greutățile și din când în când te mai poți și relaxa.

Eugenia KISS