Uneori bătaia e ruptă din rai
Au adus cu ei “uniația” cu Roma, cărțile funciare și spiritul de ordine specific german. Dar au mai adus cu ei și cartoful, o plantă încă în bună parte necunoscută la acea oră în Europa. Cultivarea acestuia în Transilvania
a avut loc în ținuturile iobăgești, apoi în Regimentele românești de graniță recent înființate, dar a întâmpinat o rezistență de nebănuit din partea țăranilor cărora li s-a impus cultivarea acestei plante necunoscute. Și cum
scopul scuză mijloacele… s-a recurs la bătaie. Abia la aproape un secol și jumătate mai târziu s-a ajuns la consumul casnic al cartofului. Dacă la început l-au consumat doar porcii, astăzi nu mai putem concepe traiul zilnic fără cartofi.
Între 1760-1780 – în timpul războaielor cu Prusia – de teama unui atac din partea Rusiei care încheiase un tratat cu Prusia, Imperiul Habsburgic a trecut la reorganizarea din punct de vedere militar a întregii sale granițe. Dacă rușii ar fi atacat imperiul în Transilvania, Habsburgii nu i-ar fi putut opune în această provincie decât un regiment de cavalerie și unul de infanterie, existente la acea dată. De altfel, în concepția Curții de la Viena, era necesară și consolidarea “Uniației” cu Roma, întrucât ecourile mișcărilor religioase ortodoxe conduse de Visarion Sarai și Sofronie din Cioara erau încă vii și zdruncinaseră puternic bazele noi credințe desprinse din religia mamă, ortodoxia. Drept urmare – având în vedere aceste mari pericole – s-a hotărât că înființarea unor regimente grănicerești era imperios necesară. La data 5 iulie 1761, din însărcinarea împărătesei Maria Tereza, generalul de cavalerie austriac von Bucow a trecut la înființarea noilor regimente.
Proiectul și abuzurile generalului Bucow
Potrivit proiectului generalului Bucow, de-a lungul frontierei transilvane, din Banat și până în Bucovina se constituia o “miliție grănicerească” formată din două regimente românești de infanterie, cuprinzând câte 3000 de soldați, două regimente secuiești de infanterie, un regiment de “dragoni” (cavalerie) și unul secuiesc de “husari”(cavalerie maghiară). Cu cheltuieli minime se constituia astfel o forță militară importantă de circa 17.000 de militari. În proiectul său, generalul austriac prevăzuse cuprinderea în această forță militară numai a țăranilor români neiobagi și de religie greco-catolică, iar ofițerii să fie numai catolici. Se propunea – în situația că nu se vor găsi în acest scop un număr suficient de români greco-catolici – completarea viitoarelor efective militare cu români greco-catolici aduși din alte ținuturi, iar țăranii români ortodocși care refuză primirea noii credințe să fie strămutați din locurile lor în alte zone, pentru a face loc celorlalți de religie greco-catolică. În foarte multe locuri convertirea religioasă s-a făcut cu forța, înregistrându-se frecvent abuzuri de neimaginat, dar proiectul lui Bucow, care a ordonat chiar distrugerea unor biserici ortodoxe cu tunurile, era susținut de Maria Tereza și Consiliul aulic de război de la Viena.
Obligații, dar și privilegii pentru grănicerii români
Începută în anul 1761, militarizarea graniței transilvane a ajuns la o formă definitivă abia în anul 1766. În acel an, împărăteasa Maria Tereza a aprobat Statutul militar al regimentelor de graniță, un statut cuprinzând 84 de articole. Decretul de înființare a Regimentelor românești de graniță purta data de 15 aprilie 1762 și este semnat de Maria Tereza. Conform acestui document au luat ființă Regimentul 1 de graniță român, cu sediul la Orlat și Regimentul 2 român cu sediul la Năsăud, iar ulterior, în 1768, a fost înființat și Regimentul româno-iliric din Banat, cu sediul la Biserica Albă. Statutul de funcționare a regimentelor de graniță românești din Transilvania, emis în 1766, prevedea: “…îndatorirea principală a tuturor grănicerilor români atât în timp de război, cât și în timp de pace este să se îngrijească de apărarea granițelor, să fie în garnizoane și la poteci, să mențină siguranța țării, prin urmărirea hoților, împiedicarea importului și exportului clandestin de mărfuri, să oprească emigrările peste munți”. Tot în acest statut se mai prevedea pentru grăniceri, ca “în caz de război, să facă serviciu în afară de patrie… ei vor trebui să se prezinte oriunde li s-ar cere, îndată și de bunăvoie și să lupte pentru gloria Austriei” (pro gloria Austriae). Grănicerii români mai aveau în sarcină, pe lângă cele menționate deja, realizarea de cordoane sanitare (carantină), care să oprească intrarea bolnavilor de holeră în ținuturile Imperiului Habsburgic. Bărbații din districtele grănicerești se împărțeau în trei categorii: activi, semi-invalizi și invalizi. Cei activi participau la pregătirea militară care se făcea în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare, după terminarea slujbei religioase. “Serviciul de cordon” sau paza graniței era pentru fiecare grănicer activ de 15 zile pe an și erau plătiți cu 4 creițari pe zi, din care un creițar se reținea pentru plata uniformei. Å¢ăranii grăniceri mai aveau ca sarcină repararea drumurilor și căratul lemnelor necesare regimentului. Rezistența opusă la început de populația acestor ținuturi desemnate a fi militarizate a făcut ca în anul 1766, Curtea imperială de la Viena să emită o patentă imperială care proclama solemn libertatea și privilegiile grănicerilor români. țăranii grăniceri aveau un echipament foarte bine reglementat prin statut, precum și o dotare prevăzută în cele mai mici amănunte prin același document. Ofițerii regimentului purtau uniforma obișnuită a armatei imperiale austriece specifică regimentelor de graniță, erau de religie catolică și proveneau din familii nobiliare austriece sau italiene. Începând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ofițerii și subofițerii regimentului au început a fi recrutați și dintre români.
“Nenorocitul vinovat”
Organizate după regulamentele militare austriece, Regimentele de graniță aveau un corp de ofițeri cu grad superior și cu grad inferior, un corp al subofițerilor, dar și un doctor și felcer militar, un capelan militar, precum și un ofițer de justiție militară, care judeca și pedepsea cu asprime abaterile, tocmai pentru ca disciplina să fie cât mai strict menținută. Cea mai frecventă pedeapsă era bătaia cu nuiele. Iată spre exemplu, modul cum s-a desfășurat pedepsirea unor țărani grăniceri în anul 1835, din comuna Veștem-Sibiu, găsiți vinovați pentru tăierea unor lemne dintr-un loc nepermis. “Când se ținu execuțiunea cu 3 indivizi din pădurea cea oprită, ne arată documentul din arhive, fură osândiți de 10 ori la un cap prin 300 de nuiele, numărând fuga printre cei 300 de soldați în sus și-n gios odată; era o zi în care să nu scoți câinele afară, ploua și ningea… Se înșirase cei 300 de feciori cu nuiele concentrați de la Orlat și Racovița, de-a lungul drumului…lăsând numai atâta loc cât să poată fugi nenorocitul vinovat printre cei ce țineau nuieleel în sus așteptându-l să vină ca să-l șteargă cu nuielușa pe spatele cel gol… După ziua execuțiunii îl iau doctorii sau felcerii în lucrare scoțând capete de nuiele din carne, tăind cu foarfecele beșicile de sânge sau pielea sfâșiată și după ce a au scos binișor sângele închegat ici și colea, apoi le aruncă o pânză muiată în oțet și așa îl trimite la Spitalul milităresc”.
Încurajarea și promovarea catolicismului
Trebuie recunoscut faptul că situația economică a țăranilor grăniceri români – toți de religie greco-catolică – era incomparabil mai bună decât a fraților români ortodocși. Austriecii sperau ca pe lângă considerentele de ordin strict militar pentru care fuseseră create aceste regimente de graniță, prin acordarea unor privilegii țăranilor grăniceri români (greco-catolici ca religie) și celor secui (de religie romano-catolică), să poată combate cu mai multă eficiență cultele protestante care – în concepția Vienei – se răspândeau în Transilvania periculos de rapid, mai ales printre nobilii și orășenii maghiari și sași. Tocmai de aceea, încurajarea și promovarea unui element religios favorabil catolicismului, care să reprezinte fundamentul și stabilitatea stăpânirii habsburgice în această provincie a imperiului, a reprezentat o preocupare permanentă a Curții de la Viena. În acest sens, învățământul grăniceresc era foarte atent îndrumat de către Habsburgi. Spre exemplu, cu ocazia unei inspecții făcute de colonelul Kray, comandantul șef al regimentelor grănicerești din Transilvania, la școala nemțească din Orlat, locul unde își avea sediul unul dintre cele două regimente românești de graniță, fiind foartze mulțumit de pregătire elevilor și de modul cum “tâlcuiau” Evanghelia, a “dăruit celor mari câte un sfanț , iar celor mici câte o groșniță”.
“Cartofi introduși cu bătaia”
În ținuturile grănicerești toate muncile agricole, cât și cele gospodărești se desfășurau la ordin, după un calendar impus de către autoritățile militare, nerespectarea acestuia fiind aspru pedepsită. Aratul, semănatul, săpatul câmpului, culesul roadelor, etc. se făcea numai după ce se da dezlegare de către comandantul companiei din regiunea de graniță. Obiceiul de a efectua lucrările grănicerești după un calendar precis s-a păstrat mulți ani și după ce grăniceria a fost desființată.
Creșterea productivității agricole și a prosperității în satele grănicerești era sprijinită de Consiliul aulic de război care recomanda formarea unor “comisii economice”, iar ofițerii să-i îndrume pe grănicerii din subordine pentru a construi case din zidărie, grajduri, îndiguiri, desecări, etc. S-au organizat chiar cursuri speciale de apicultură. În anii în care nu se făceau bucatele, familiilor grănicerești li se distribuiau cereale de către regiment, ei urmând să achite contreavaloarea acestora doar când aveau posibilitatea.
De asemenea, ofițerii se străduiau să convingă oamenii să cultive și să consume cartofi. După cum relatează un document de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, “cartofii au fost aduși în regimentele de graniță din comitatele iobăgești, unde au fost introduși cu bătaia”, oamenii refuzând să mănânce aceste ciudate “rădăcini”, bune după cum spuneau ei, doar la îngrășatul porcilor. Nici în cele două regimente de graniță, cartoful nu a fost privit cu încredere de la bun început. Abia după foametea din anii 1817-1818, oamenii au ajuns să-l mănânce. Apoi cultivarea acestuia s-a extins rapid în întreaga Transilvanie.
“Grațioasă recunoștință”
După evenimentele revoluționare din anul 1848, evenimente în care conștiința românească s-a afirmat puternic inclusiv în cadrul Regimentelor de graniță, Curtea de la Viena a considerat că menținerea unor asemenea structuri militare reprezintă un precedent periculos. După 88 de existență, la 23 ianuarie 1851, împăratul Francisc Iosif (1848-1916), prin înaltă rezoluție transmisă tuturor companiilor grănicerești, cu Ordinul 3598 al Comandamentului Militar General, regimentele de graniță au fost desființate. În locul lor au fost înființate cinci regimente de linie. “Drept grațioasă recunoștință a acestor slujbe glorioase, se menționa în decretul de desființare a regimentelor românești de graniță, obștele ambelor regimente de graniță, în formă de excepțiune, pot să se folosească de munții revendicați și de aici înainte, după ce mai întâi se va mijloci și statornici pe calea dregătorilor modalitatea și măsura până unde se extinde acestă înaltă favoare…”. Grănicerii, “cătane împărătești”, au resimțit cu durere acestă măsură, în condițiile în care anumite privilegii și scutiri fiscale aveau să fie desființate și doar foarte puține, și acelea “pe cale de excepțiune”, așa cum s-a putut vedea și mai sus, mai aveau să fie menținute. S-a menținut însă pe mai departe sentimentul și conștiința libertății potențat cu siguranță și de purtarea armelor. Și astăzi, fostele comune grănicerești – exemplul cel mai elocvent este comuna Rușii-Munți din județul Mureș – se mai bucură de privilegiile acordate de Maria Tereza, ei exploatând în continuare păduri și pășuni din Munții Călimani.
Nicolae BALINT
(parte din informații au fost obținute dintr-un studiu monografic elaborat de prietenul meu, lt.col. în rezervă, Ioan Părean, căruia pe această cale țin să-i mulțumesc)
