Pledez pentru solidaritatea de breaslă

Lazăr Lădariu, redactorul-șef al cotidianului Cuvântul liber și consilier județean din partea PUNR, mai nou PC, a susținut și pentru ZIARUL că presa este cea de-a patra putere în stat. În interviul de mai jos, Lazăr Lădariu le dezvăluie cititorilor noștri marea

sa pasiune pentru gazetărie, cum e să împaci jurnalismul cu politica sau cu literatura sau care e menirea jurnalistului.

* Rep.: Domnule Lădariu, sunteți jurnalist de peste 40 de ani. Cum ați intrat în breaslă?

Lazăr Lădariu: Practic, scriu de la terminarea facultății, din 1963. Am terminat Facultatea de Filologie a Universității clujene, am fost repartizat pe baza rezultatelor, în învățământul superior. Am început, cum era pe atunci, ca preparator, șef de cabinet și asistent universitar. Din păcate, în ’69 trebuia, am fost obligat, mai bine zis, din anumite conjuncturi, să părăsesc învățământul superior, din cauza unor neînțelegeri și, probabil, și din cauza poziției mele. Niciodată n-am fost un om să renunț la principiile mele. Părăsind învățământul superior, am decis să intru în presă și mi-am descoperit această vocație, pentru că omul duce cu el, o viață, poate, un talent pe care nu și-l descoperă. Cred că mi l-am descoperit la timp și de atunci am scris. Iar acel început, practic, s-a prelungit ca pasiune până astăzi. Am lucrat la început la un ziar al satelor, așa se și numea, “Satul socialist”… Nu mi-am ales eu ziarul, ci acolo mi-am găsit un loc de muncă. Aveam posibilitatea de a reveni în învățământ, însă mi-am spus că mă dedic presei. Ei, și azi suntem în mai 2006… Am făcut tot ceea ce am făcut cu mare pasiune. Presa, dacă nu o iubești, dacă nu ești un împătimit, devine o povară, devine un chin pentru cel care o practică.

* Rep.: Ce v-a ținut în lumea gazetăriei atâta timp?

L.L.: Marea pasiune, marea dragoste pentru această meserie plină de răspunderi. Eu sunt redactor șef ales din 26 decembrie 1989. Am fost ales în unanimitate, a doua zi de Crăciun era, și iată că s-au făcut niște ani buni și am fost re-re-re-ales. Se vede că oamenii au avut încredere. Să știți că și aici e o știință, să lucrezi cu oamenii și să țină oamenii la tine, pentru că dacă o faci pe șeful-zbir n-ai șanse prea mari, poate doar pentru o perioadă. Trebuie să îmbini diplomația cu o anumită “șmecherie” a conducerii, cred că trebuie să existe aceste lucruri, indispensabile pentru ca, totuși, să muncești cu acești oameni, să ți-i apropii, să-ți fie prieteni, să poți să contezi pe ei, ceea ce e mare lucru, și să scoți ziarul.

* Rep.: Care e menirea jurnalistului?

L.L.: Aici trebuie să distingem pe mai multe paliere. În primul rând, informația. Unde, cine, ce, când, cum și așa mai departe. Și un editorial trebuie să aibă grăuntele de informație în jurul căruia se țese după aceea materia editorialului. Apoi trebuie să fie multă sinceritate. Aici nu se poate minți. O dată, de două ori… Dar cu minciuna, spune românul, poți să prânzești, nu să și cinezi. Diferența dintre un jurnalist adevărat și un amator vine de la sine. Să știți că eu, dacă am citit dintr-un material două fraze, eu sunt lămurit dacă, într-adevăr, acel om are chemare pentru așa ceva sau nu. Simți imediat, e ceva acolo care îți spune lucrul ăsta. Această diferență o face scrisul, abordarea temelor, felul în care te miști în spațiul unui material. Amatorismul e amatorism și profesionalismul e profesionalism. Profesionistul întotdeauna se recunoaște, amatorul rămâne amator. Și nu o spun cu nici o nuanță depreciativă. N-are ce căuta amatorul acolo unde trebuie să facem gazetărie de performanță, ca să folosesc un termen adus din sport.

* Rep.: Sunteți un jurnalist consacrat și conduceți un cotidian citit. Există o rețetă a succesului în presă?

L.L.: Rețeta de succes și-o face fiecare. Fiecare are un secret al lui, o șmecherie a lui. La unul e o chestie de limbaj, la altul e de a vârî peste un subiect o chestie foarte incitantă. Apoi, consider că gazetărie fără o vastă cultură nu se poate face și rămân fidel acestui principiu. Mulți s-au întrebat cum se împacă în acest binom gazetăria cu literatura. Ei, depinde de știința celui care se află în interior în această situație. Ce știe lua din fiecare, proporțional. Aici, probabil, e rețeta de care aminteați dumneavoastră. Să nu uităm, păstrând proporțiile, că Eminescu a fost cel mai mare gazetar pentru români, al tuturor timpurilor. Garcia Marquez a început ca ziarist, era corespondent. Rețeta mea? Să faci un temei bun, deci să fie o documentare bună, păstrarea celor două-trei surse întotdeauna, iar asta m-a salvat probabil de procese, întotdeauna trebuie să ai în mânecă o carte pentru orice eventualitate. După aceea sinceritatea, corectitudinea, respectul față de cititor, respectul față de tine, respectul față de limbă. O limbă curată, frumoasă și bine folosită.

Jurnalism sau politică?

* Rep.: Cum se împacă obiectivitatea jurnalistului cu misiunea politică?

L.L.: Mulți s-au întrebat cum de am reușit să țin o cumpănă dreaptă. Foarte greu. Eram vicepreședinte al PUNR. Mulți mă întreabă de ce am renunțat, de ce am acceptat să dispară acest partid, care echilibra aici, în Ardeal, UDMR-ul, atunci când făceau greșeli, această stare. N-a fost dorința mea. Știți destul de bine că am fost singurul care la congresul extraordinar de fuziune am apărut în fața oamenilor și mi-am spus punctul meu de vedere. La Sibiu, la Târgu Mureș, înainte de congres, m-am luptat ca PUNR să rămână cu sigla lui, cu denumirea lui, cu identitatea lui. Din păcate, asta a fost, au fost alții mai puternici și, probabil, mai cointeresați. Îmi pare rău că s-a desființat acest partid, care a fost partidul de suflet al românilor din Transilvania. În privința acestei părți, a politicii, ați văzut că, precum masonii în adormire, m-am retras puțin în spate, am făcut pasul în spate, știți că am refuzat toate funcțiile care mi-au fost oferite. Pentru că eu trebuie să fiu convins că locul meu este acolo sau nu este acolo. Vă promit, însă, un lucru, că acest ziar nu își va schimba defel mesajul, că voi continua să transmit în continuare același mesaj de respect și dragoste de neamul românesc pe care l-am transmis și până acum.

* Rep.: Credeți că presa este, într-adevăr, a patra putere în stat?

L.L.: Eu am această convingere fermă, că presa este ce-a de-a patra putere în stat, că este câinele de pază al democrației. Referitor la acest “câine de pază”, Walter Lippmann, considerat poate cel mai mare gazetar al tuturor timpurilor, spunea că gazetăria nu este o meserie pentru fricoși și că poți greși uneori în gazetărie, însă principal e ca această greșeală să nu se facă din rea intenție. Eu cred teribil în rolul presei, uneori cu fanatism, poate. Știu că nu-i cuvântul cel mai potrivit, dar eu consider că acest “câine de pază al democrației” trebuie să aibă dinții tot mai ascuțiți, să-și facă datoria. Nu prin agresivitate, ci prin obiectivitate, prin acea bună cumpănire care să o păstreze în acele limite constituționale. Libertatea aceasta neîngrădită de exprimare a opiniilor nu trebuie confundată cu libertatea de a macula.

* Rep.: Revenind la ce spuneați mai înainte, cum se împacă jurnalismul cu literatura, în ceea ce vă privește? Care din aceste două laturi primează?

L.L.: Eu am scos, în 22 de ani, 22 de cărți, în fiecare an câte una, zece de poezie, din care patru au fost premiate de Asociația Scriitorilor din Târgu Mureș, am apărut și-n enciclopedii. Am dublat, cum se spune, această distincție de cel mai bun ziarist cu activitatea cealaltă, cu premiile literare. În 2005 s-a întâmplat că pe data de 16 decembrie am obținut premiul Asociației Scriitorilor pentru întreaga activitate, iar pe data de 17 am primit distincția de cel mai bun ziarist. Deci se poate. Consider că apărarea culturii, ajunsă o Cenușăreasă în România de astăzi, din păcate, ca și apărarea limbii române, trebuie să fie echivalentă cu apărarea frontierei de stat. Cred, așa cum spunea și poetul Emil Brumaru, că o carte poate salva viața unui om, măcar pe a acelui care a scris-o. Este mare nevoie, acum, mai ales, ca această cultură națională să fie respectată, apărată, sprijinită. Cultura națională nu e nici de grup, nici de gașcă, nici de partid, nici de chibuț, așa cum cred unii. Ea este și rămâne cultură națională. Iar susținerea culturii, consider eu, ca gazetar, trebuie făcută și din interior, de presă.

* Rep.: Cum vedeți presa, ca pe o afacere sau ca pe o misiune?

L.L.: Este o menire. Eu o fac din dragoste, din bucuria de a aduce sub ochiul cititorului cuvântul scris. Dacă era s-o fac pentru bani, am avut oferte foarte tentante, inclusiv din presa bucureșteană, unde mi se garanta un salariu destul de atrăgător. Eu consider Cuvântul liber drept ziarul românilor mureșeni, oameni care merită tot efortul din partea noastră, pentru că ei ne sunt singurii și cei mai drepți judecători.

“Pledez pentru această necesară solidaritate de breaslă. Prea suntem dezbinați, spre bucuria altora, care știu să aplice magistral acel «Dezbină și stăpânește»”.

* A consemnat Relu TÄ‚TAR