Domniile „țarilor sovietici”

Brejnev, liderul sovietic cu cele mai îndelungate state de serviciu în cadrul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cu excepția lui Stalin, și Andropov, unul dintre foștii șefi al KGB-ului, sunt cei care au blocat procesul de destalinizare inițiat de Nichita Hrușciov. Tributari clișeelor unei ideologii sumbre, cei doi șefi ai URSS au reanimat spiritul bolșevic, aflat într-o criză prelungită.

Printr-o coincidență, data de 16 iunie marchează instalarea în funcția de șef al statului sovietic atât a lui Leonid Ilici Brejnev (1977), cât și a succesorului acestuia, Iuri Vladimirovici Andropov (1983).

Sfidarea Occidentului

În politica externă, Brejnev a marcat o perioadă de criză a destinderii și de accentuată sfidare a Occidentului. Deși n-a repudiat formal coexistența pașnică (URSS a semnat în 1975 actul de la Helsinki privind cooperarea și securitatea în Europa), Brejnev a avut drept obiectiv principal întărirea puterii militare sovietice, angajându-se într-o continuă cursă a înarmărilor, care a avut drept rezultat militarizarea unei mari părți a economiei sovietice, împovărată de cheltuieli pe care nu era în stare să le susțină decât afectând în mod dramatic nivelul de trai intern și condamnând la înapoiere sectoarele care nu erau legate de producția strategică. În acest context se înscrie și desfășurarea rachetelor „de teatru” în Europa răsăriteană, din 1979. Cu toate că a acceptat anumite măsuri de dezarmare parțială, Brejnev n-a fost suficient de flexibil pentru a face din sistemul comunist sovietic un sistem viabil pe termen lung.

Pe planul imediat politic, inițiativa lui Brejnev a dorit să acrediteze URSS ca o superputere în stare să intervină direct în sprijinirea gherilelor și regimurilor marxiste din Lumea a Treia (în special Angola, Mozambic și Etiopia), politică ce a culminat cu invazia sovietică din Afganistan (decembrie 1979). Incapacitatea sa de a se adapta la condițiile internaționale schimbătoare a fost evidențiată de intervenția în Afganistan, într-o ultimă tentativă (nereușită) de a impune acestei țări un regim comunist, fără a ține cont de opinia publică internă și internațională.

În raporturile cu statele satelit din Europa de Est, Brejnev a teoretizat „suveranitatea limitată”, potrivit căreia un stat socialist era îndreptățit să intervină în politica internă a unui alt stat socialist, cu scopul de a menține socialismul. Prin „doctrina Brejnev”, URSS revendica dreptul de intervenție în apărarea modelului sovietic de socialism. Un astfel de „drept” a fost exercitat în 1969, în cazul invadării Cehoslovaciei, pentru a împiedica experimentarea „socialismului cu față umană”, dorit de comuniștii cehoslovaci sub conducerea lui A.DubÄek, în timp ce Polonia a evitat la începutul anilor ’80 să împărtășească o soartă asemănătoare doar în urma loviturii de stat a generalului W.Jaruzelski.

Cel mai eficient șef al KGB

Andropov a devenit cel mai eficient șef al KGB, din punct de vedere politic, încununându-și cei cincisprezece ani de președinție prin ocuparea funcției de secretar-general al partidului în 1982, la moartea lui Brejnev. S-a spus că „numirea lui Andropov” marchează încheierea unei evoluții continue de la moartea lui Stalin: apropierea partidului și a KGB-ului până în punctul în care să poată funcționa ca două componente ale aceleiași organizații.

KGB-ul a încercat să construiască o imagine liberală despre Andropov, pentru consumul exclusiv occidental; publicațiile Time și Newsweek îl prezentau drept o persoană „care se relaxează citind romane americane” și „poartă discuții amicale cu disidenți protestari”. Cu toate acestea, Andropov nu era caracterizat de simpatia față de dizidenți, ci de un mod mai sofisticat de a-i reprima. Erau supravegheați în principal intelectualii, studenții, naționaliștii din cadrul minorităților etnice, a credincioșilor religioși și a evreilor. Disidenții nu mai erau aduși în fața tribunalelor publice, ci erau trimiși în spitale de psihiatrie unde erau diagnosticați ca „schizofrenici” sau „paranoici”. O dată declarați bolnavi, disidenții decădeau din drepturile cetățenești și erau supuși unor tratamente aberante. În mai 1982, Andropov a părăsit KGB-ul pentru a lucra la secretariatul Comitetului Central, cu scopul de a-și consolida poziția de moștenitor legitim al muribundului Brejnev.

Andropov a reușit să distrugă „mafia peștelui” care, în afara speculei din țară, făcuse contrabandă cu icre negre și specii scumpe de pește peste graniță și depusese zeci de milioane de dolari în conturile unor bănci occidentale. De remarcat că șeful „mafiei peștelui”, Medunov (Ministrul Industriei Peștelui), era un apropiat al lui Brejnev.

Desemnarea lui Andropov în fruntea statului sovietic a oficializat preluarea puterii de către serviciile secrete din mâinile Partidului Comunist, brațul armat al regimului proclamându-se stăpân peste o țară continent.

Problema succesiunii

La începutul anului 1982, era clar și pentru medici și pentru cei din gardă că zilele lui Brejnev, care vorbea deja foarte greu, erau numărate. Între Andropov și Cernenko a început lupta surdă pentru preluarea puterii. Pe 12 mai 1982, Brejnev a citit Raportul la Plenara CC al PCUS în amuzamentul întregii săli, neputând să rostească mai mult de jumătate din fiecare cuvânt. După ce a susținut Raportul, Brejnev a fost dus la spital. După o lună, a plecat direct în Crimeea, unde a rămas până în septembrie. În lipsa lui, ședințele Secretariatului au fost conduse de Cernenko, până în momentul în care Brejnev a hotărât ca Andropov să preia această sarcină, semn clar că Brejnev și-a desemnat succesorul. Presa occidentală a dezbătut foarte aprins problema succesiunii lui Brejnev, comentând-o ca pe o plecare a unei generații istorice de lideri sovietici. Se afirma că, în trei-patru ani, această înlocuire de lideri va duce la schimbări majore în Uniunea Sovietică. „Un moștenitor logic nu există, în sensul unui om de vârsta lui Brejnev. E greu de văzut în Cernenko un viitor secretar general. Din 1960 el a fost numit șeful secretariatului personal al lui Brejnev, or, în orice sistem, asemenea oameni ajung rar să-și moștenească stăpânii. Dacă CC-ul va porni de la criteriul celui mai bine pregătit dintre principalii pretendenți, atunci cu siguranță va fi ales Andropov”, scria profesorul Jerry F.Hawk. Timpul i-a dat dreptate.

Planul „Andropov”

Andropov a înțeles că Moscova nu putea controla la nesfârșit Europa de Est și că nu poate câștiga războiul ideologic cu Occidentul. Ca urmare, fostul șef al serviciilor secrete sovietice a gândit un scenariu care prevedea transformarea societății socialiste într-una capitalistă, cu păstrarea pe termen lung a situației privilegiate a fostei elite de partid. Păstrarea puterii de către foștii comuniști era prevăzută de Andropov, chiar și în cazul reapariției pluralismului politic. Unii analiști politici susțin că istoria României postdecembriste urmează acest scenariu.

Leonid Ilici Brejnev

Brejnev s-a născut la 19 decembrie 1906, la Dneproderjinsk, Ucraina. S-a înscris în Partidul Comunist în 1931. A absolvit în 1935 Institutul metalurgic. În timpul celui de-al doilea război mondial, a fost comisar politic pe lângă diferite comandamente ale Armatei Roșii. A avut diferite funcții de conducere în Ucraina, apoi a fost prim secretar al PC din Moldova).. În 1955, a fost desemnat să se ocupe de politica agricolă a Kazahstanului, tot în același an fiind ales membru al Comitetului Central (a devenit secretarul acestuia în 1956). În 1957, a intrat în Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, ca responsabil cu dezvoltarea industriei grele, iar în 1960 i-a urmat lui Voroșilov în funcția de președinte al Prezidiului Suprem. Când oligarhia de partid a reușit să-l destituie pe Hrușciov (1964), Brejnev s-a impus foarte curând ca figură dominantă, grație superiorității sarcinii care i-a fost încredințată, asumându-și controlul cvasitotal asupra statului și a partidului. Grupul conducător reunit în jurul lui Brejnev a întrerupt procesul de destalinizare inițiat de Hrușciov; s-a pus capăt timidei deschideri a „dezghețului”, reluîndu-se persecuția disidenților și cultul monopolitismului. Lider mai ferm decât brutalul Stalin sau nehotărâtul Hrușciov, nu a lăsat nici o umbră de îndoială în ceea ce privește intenția sa de a menține și extinde influența sovietică, ordonând trupelor sovietice să intervină în 1968 în reprimarea mișcării cunoscute sub numele de „Primăvara de la Praga”. În 1977, când Brejnev a preluat și funcția de șef al statului, sănătatea sa era deja șubrdă, așa încât, în ultimii ani de viață, adeseori s-a aflat în imposibilitatea de a urmări direct treburile statului. Această combinație de incapacitate fizică și de conservatorism politico-ideologic a caracterizat epoca lui Brejnev ca o epocă de stagnare și imobilitate, în care a proliferat o corupție extrem de ramificată, practicată și de membrii familiei liderului sovietic. Brejnev a murit la 10 noiembrie 1982, după o lungă perioadă de boală și, în consecință, de efectivă sustragere de la exercitarea puterii, care a contribuit la accelerarea procesului de dezagregare a colosului sovietic.

Iuri Vladimirovici Andropov

Născut la Naguskaia, lângă Stavropol, la 15 iunie 1914, Andropov a devenit membru al Partidului Comunist în 1939, iar în timpul celui de-al doilea război mondial a devenit un membru de frunte al Komsomolului. Implicat în timpul războiului în acțiunile partizanilor din Karelia, din 1945, a cunoscut o extraordinară ascensiune în cadrul Partidului Comunist din Karelia și a fost numit ambasador în Ungaria (1957-1962). În această calitate, el l-a avertizat pe Hrușciov în privința unei posibile revoluții în această țară și l-a sfătuit să îl destituie pe Rákosi, iar apoi a susținut reprimarea în forță a Revoluției ungare. Andropov a fost și secretar al Comitetului Central al PCUS, însărcinat cu coordonarea relațiilor Uniunii Sovietice cu țările comuniste vecine. În această funcție a dobândit o reputație de reformist, dar numirea sa în fruntea KGB (1967-1982), a cărui eficiență a îmbunătățit-o cu un aplomb nemilos și inflexibil, i-a adus un binemeritat loc în rândul aripii dure, conservatoare a PCUS L-a învins astfel pe principalul acolit al lui Brejnev, Cernenko, succedându-i lui Brejnev în funcția de secretar general al PCUS.

A îndeplinit această funcție mult prea puțin timp pentru a avea un impact major asupra partidului și economiei sovietice. Andropov a început o campanie pentru eliminarea corupției și pentru a mări eficiența statului, dar sănătatea șubredă l-a împiedicat să o ducă la bun sfârșit. De aceea, probabil că promovarea lui Gorbaciov în structurile puterii rămâne cea mai importantă măsură luată de el. A murit la Moscova, la 9 februarie 1984.

Atentat împotriva Papei

În ultima vreme se vorbește tot mai mult despre faptul că atentatul împotriva Papei Ioan Paul al II-lea, din 13 mai 1981, a fost pus la cale de fosta URSS și liderul de la Kremlin de atunci, Leonid Brejnev. Cel puțin așa reiese dintr-un raport al unei comisii parlamentare italiene, care a anchetat acest caz. „Decizia a fost luată de Kremlin și comunicată serviciilor secrete militare sovietice, care urmau să ducă la îndeplinire planul: o crimă fără egal în istoria modernă”, se arată în raportul comisiei conduse de senatorul Paolo Guzzanti. Serviciile ruse de informații externe și oficialitățile de la Moscova au contestat concluziile comisiei italiene, negând implicarea serviciilor militare sovietice în atentatul comis de turcul Ali Agca. Sarcina dezinformării în cazul acestui atentat ar fi revenit poliției secrete est-germane, iar serviciile secrete bulgare ar fi servit drept „acoperire”, căci inițial au fost anchetați și trei cetățeni bulgari suspectați de implicare, însă nu au existat probe suficiente în acest sens. În 2002, Suveranul Pontif, aflat în vizită în Bulgaria, a declarat că nu a crezut niciodată în ipoteza unei „filiere bulgare”.

Ioan BOTIȘ