Turcia – viitorul cal troian în Europa? (II)

Multe state europene se tem că aderarea Turciei ar destabiliza balanţa puterii între statele membre ale UE. Nimănui nu-i convine că populaţia musulmană turcă ar deveni cea de-a doua ca mărime în cadrul Uniunii Europene, după cea germană, iar parlamentarii turci de la Bruxelles vor avea o influenţă pe măsură. De altfel, 70 la sută dintre cetăţenii UE se opun aderării Ankarei la structurile europene. În ce priveşte hestiunea respectării drepturilor omului, Comisia Europeană este îngrijorată de eşecurile întâmpinate de turci în acest domeniu: nemulţumirile vizează în special tratamentul aplicat kurzilor refugiaţi, care vor să se întoarcă acasă, problema torturii folosite ca mijloc de pedeapsă şi a discriminării  sexuale. Însă obstacolul cel mai puternic în calea aderării Turciei la Uniunea Europeană este reprezentat de dosarul cipriot.

Cipru – insulă situată în estul Mării Mediterane, cu o populaţie de aproximativ 760 de mii de locuitori, grupaţi în două mari comunităţi: greacă şi turcă. Din 1878 până în 1960, cînd şi-a câştigat independenţa, a fost colonie britanică. Pe 20 iulie 1974, Turcia a invadat partea de nord a insulei. Deşi ONU a cerut retragerea armatei turce, Turcia a ignorat rezoluţiile Consiliului de Securitate şi a ocupat 38 la sută din teritoriul cipriot. Ca urmare a conflictului, aproape 160 de mii de ciprioţi greci au fugit în sud, iar aproximativ 50 de mii de ciprioţi turci s-au refugiat în nordul ţării. În prezent, insula este divizată pe criterii etnice, în cadrul a  două republici. În conformitate cu planul de pace prezentat de ONU, Ciprul ar urma sa fie unificat într-o singură ţară, cu două state membre cu drepturi egale, conduse de un Guvern federal şi cu o preşedenţie rotativă. Singura ţară din lume care recunoaşte partea turcă a Ciprului este Turcia.

La summitul de la Copenhaga, Ciprul a fost inclus în cele 10 ţări care vor adera la UE în 2004. Uniunea Europeană a spus răspicat Turciei că dacă nu se va ajunge în curând la o înţelegere privind reunificarea insulei, doar partea greacă a ţării se va alătura Uniunii. Termenul final pentru ajungerea la un acord între comunităţile greacă şi turcă a fost fixat pentru data de 28 februarie 2003. Ca atare, guvernul turc exercită presiuni puternice asupra lui Rauf Denktaş, inflexibilul lider al comunităţii cipriote turce, pentru ca acesta să accepte planul ONU privind reunificarea insulei. Erdogan ştie că un rezultat favorabil ar face ca Uniunea Europeană să privească cu ochi mai buni solicitarea de aderare a Turciei. 
Majoritatea  ciprioţilor turci sunt, de asemenea, nerăbdători să se ajungă la un acord: ei vor ca ţara lor să beneficieze de avantajele pe care le-ar aduce aderarea.
Totuşi, factorul care complică negocierile este armata turcă.
Conducătorii acesteia sunt de părere că un acord ar reprezenta o trădare a intereselor naţionale ale Turciei. De altfel, generalii turci sunt în relaţii reci cu partidul de guvernământ, a cărui orientare islamică vine în contradicţie cu secularismul înverşunat al militarilor.
Recent, şeful Marelui Stat Major al armatei l-a admonestat pe prim-ministrul Abdullah Gul, pentru că acesta a refuzat să sprijine expulzarea ofiţerilor islamişti din armată. Generalii se tem că noul guvern va trăda o mare parte din interesele strategice naţionale ale Turciei. Armata se consideră factorul de coeziune şi echilibru al ţării, şi a arătat deja că nu se sfieşte să încalce regulile democratice pentru
a-şi apăra interesele.
În 1997, generalii turci au fost în avangarda unei campanii care a dat jos primul guvern islamist din istoria ţării. Celor care au reproşat generalilor că au dat o lovitură de stat li s-a răspuns sec: “a fost vorba doar de o fină reajustare a democraţiei”.

Între ciocan şi nicovală

În acest moment, guvernul turc este într-o situaţie ingrată, din cauza  ciocnirii de interese dintre Uniunea Europeană şi Statelor Unite în problema Irakului, stat vecin cu Turcia. Ca să nu fie prinsă la mijloc, Ankara a fost nevoită să efectueze un adevărat balet diplomatic în ultimele luni.   Americanii au făcut presiuni enorme asupra Turciei, singurul stat musulman din NATO, solicitând sprijin în vederea apropiatei campanii militare împotriva regimului de la Bagdad.Guvernul islamist, conştient că 94 la sută din populaţia ţării se pronunţă
împotriva implicării Ankarei în război, a încercat să tragă de timp cât mai mult. Tergiversările s-au datorat şi faptului că guvernul se teme că un conflict ar afecta grav economia şi aşa slăbită a Turciei. O altă îngrijorare a Ankarei este aceea că războiul ar putea revigora tendinţele separatiste ale kurzilor din sud-estul Turciei, în jurul graniţei cu Irak. În ultimii 15 ani, peste 30 de mii de oameni, în majoritate kurzi, au murit în luptele purtate în această zonă. Există deja semne ale unor noi frământări: în ultimele săptămâni, armata turcă s-a înfruntat cu gherilele kurde. Reticenţa  guvernului faţă de solicitările Statelor Unite a dus la creşterea tensiunilor între partidul aflat la putere şi generalii turci. La începutul lunii, armata a forţat mâna guvernului pentru a sprijini America: Consiliul de Securitate Naţională, format din înalţi oficiali militari şi politicieni a cerut  guvernului să solicite aprobarea parlamentului pentru primirea a 38 000 de soldaţi americani pe teritoriul Turciei şi dreptul de folosire nelimitată a bazelor aeriene de pe teritoriul ţării. Gestul turcilor nu a rămas nerăsplătit. Washingtonul s-a oferit în schimb să şteargă 5-6 miliarde de dolari din datoria externă a Ankarei şi a promis că va pune o vorbă bună la negocierile Fondului Monetar Internaţional cu Turcia, în vederea acordării unui împrumut substanţial şi avantajos.

Europa spune NU

Jocul Turciei nu a fost privit cu ochi buni de Franţa şi Germania, principalii piloni ai Uniunii Europene, aflaţi în prezent în conflict deschis cu Statele Unite în problema irakiană. Din aceste două motive, Parisul şi Berlinul au blocat planurile NATO privind acordarea de asistenţă militară Turciei, în cazul izbucnirii războiului cu Bagdadul. Gestul celor două mari puteri europene a stârnit o puternică îngrijorare la Ankara, deoarece guvernul turc ştie că, pe termen lung, dezvoltarea ţării depinde de legăturile cu Uniunea Europeană. Turcia se aşteaptă la o creştere masivă a investiţiilor străine după începerea tratativelor pentru integrarea în UE. Aceste investiţii sunt vitale pentru creşterea economică a Turciei şi reducerea şomajului.
Faptul că Ankara a preferat să se alăture poziţiei americane a confirmat încă o dată Uniunii Europene că rezervele sale faţă de Turcia sunt justificate. Pe culoarele de la Bruxelles prinde tot mai mult teren ideea că acceptarea Turciei în clubul european ar echivala cu primirea unui cal troian. Şi aceasta, din cauza unui scenariu extrem de plauzibil, de care guvernul de la Ankara este extrem de conştient. În cazul în care intervenţia militară americană în Irak va scăpa de sub control, există toate şansele ca războiul să se transforme într-un conflict pe faţă între civilizaţia ocidentală şi cea musulmană. Una din primele victime ar putea fi caracterul secular al statului turc. Turcia, care se vrea o punte între Europa modernă şi lumea musulmană, are toate şansele să cadă în braţele fundamentaliştilor islamici, încurajaţi de faptul că 94 la sută din populaţia ţării dezaprobă atitudinea Americii faţă de Irak. E de prisos să mai spunem ce ar însemna acest lucru dacă venirea la putere a islamiştilor ar avea loc după integrarea într-o Europă fără graniţe…