Câştigul bunului simţ

Reconsiderându-ne atitudinea faţă de bunele maniere, faţă de buna cuviinţă, faţă de respectul datorat celuilalt, nu facem decât un prim pas, mic-dar important-spre câştigarea armoniei. Multe dintre aceste reguli sunt stabilite şi cunoscute de când lumea. Dar cu timpul începem să le uităm…Cu vârsta credem că ne putem permite. Dar, cunoscând regulile de politeţe, oamenii se pot simţi mai siguri pe situaţie. A şti să te porţi oriunde este un dar care poate să fie profitabil.

Dacă facem o mică socoteală, vom vedea că stăm la serviciu la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât acasă, prin urmare relaţiile create în mediul profesional au o mare importanţă. Dacă pregătirea şi plăcerea de a munci contează pentru mulţi pentru a avea succes, foarte des amănuntele sunt cele care duc sau nu la promovare. Există reguli esenţiale pe care nu e suficient să le cunopaştem. Trebuie să le aplicăm permanent.
Punctualitatea.La o întâlnire de afaceri punctualitatea este mai importantă decât în oricare altă împrejurare. Întârzierile de peste 15 minute sunt intolerabile. Puteţi pierde o vânzare, o promovare sau chiar un loc de muncă. Patronii îşi pot permite mai mult, însă cei mai delicaţi vor şti să respecte ora fixată indiferent cine îi aşteaptă.
Şedinţele.Nimic nu este mai neplăcut decât să vezi pe cineva cum tot intră sau iese dintr-o sală de şedinţe. Înainte de o şedinţă asiguraţi-vă că aţi fost la toaletă şi că v-aţi luat tot ce era necesar.
A primi pe cineva. Clienţii sau colaboratorii trebuie trataţi cu respect. Dacă nu îl puteţi primi imediat, asiguraţi-vă că este tratat cum se cuvine, pentru ca aşteptarea să-i fie cât mai plăcută: o cafea,apă. Persoana care intră în birou va fi întâmpinată personal de dumneavoastră sau condusă de secretară până în birou. Numai un om lipsit de maniere primeşte pe cineva cu nasul în hârtii şi îl bagă în seamă doar când acesta dă un semn discret.
Mesele de afaceri. Atunci când invitaţi pe cineva la o masă de afaceri, alegeţi un restaurant recunoscut pentru calitatea şi rapiditatea serviciului. Dacă sunteţi cel care a lansat invitaţia trebuie să ajungeţi primul, nu aveţi nici o scuză pentru întârziere. Discuţiile despre afaceri vor începe de-abia după ce toată lumea a sosit şi şi-a comandat mâncarea. Persoana care a făcut invitaţia va achita nota de plată, indiferent dacă este bârbat sau femeie. Acest gest se va face discret, astfel încât invitaţii să nu afle cât a costat masa. Atunci când luaţi masa cu colegii, bărbaţi sau femei, fiecare îşi plăteşte consumaţia. Dacă ospătarul a făcut o singură notă de plată, suma se plăteşte echitabil, nu se oferă un spectacol făcând calcule minuţioase.
A da mâna cu cineva. Dacă sunteţi dintre aceia (sau acelea) care oferă o mână moale, lipsită de vlagă şi căldură, fiţi siguri că aţi ratat prima ocazie de a face o bună impresie şi se pare că prima impresie este cea care contează. La polul opus se află cei care ar vrea să plece cu mâna ta cu tot. Această manieră este la fel de neplăcută la fel ca cea dintâi. În fine mai sunt şi cei care nu-ţi dau drumul la mână, rămân agăţaţi de mână în timp ce discută.
Colegii şi şeful. Calitatea atmosferei de la serviciu depinde de relaţiile cu colegii şi cu şeful. Pentru ca lucrurile să meargă strună toată lumea trebuie să aibă, în orice moment, un comportament politicos şi curtenitor. Este valabil şi pentru şef, chiar şi în cele mai stresante perioade, atunci când urgenţele şi dosarele au prioritate. Nepotrivirile de caracter vor fi suportate cu cât mai multă detaşare, fără a încerca să atrageţi pe toată lumea împotriva celui care nu vă place. Adesea o discuţie deschisă poate să dezamorseze o situaţie care, altfel ar conduce la o criză majoră. Fiecare trebuie să-i recunoască limitele, dar şi calităţile celuilalt. Să păstrezi un minim simţ al umorului te poate salva din multe situaţii dificile.

Extrase din cartea “Ghidul bunelor maniere” de Sylvie Anne Chatelet, apărută la editura “Niculescu”.

“Sunt estici”-această constatare des auzită pe oriunde, aeroporturi, magazine, staţii de metrou, baruri nu este deloc măgulitoare, dar dispreţul este de cele mai multe ori exagerat. Probabil că şi la reuniunile de nivel înalt, demnitarii români, deşi îmbrăcaţi în costume Armani sau Versace, sunt priviţi cu tot atâta condescendenţă, dacă nu chiar greaţă. În general frumuseţea fizică şi îngrijirea pe care şi-o acordă româncele nu se trece cu vederea; dar ironia soartei face ca aceste calităţi să le plaseze în cu totul altă categorie socială, deloc flatantă. Cine hotărăşte care este bun şi cinstit, care hoţ sau răufăcător? Nişte nimeni care au avut norocul de a se naşte într-o ţară neafectată sau scăpată de un stigmat.

Turistul român – un veşnic intrus pentru Occident

Călătoria într-o altă ţară îţi poate schimba multe dintre ideile pe care le-ai dobândit voluntar sau involuntar despre modul în care trăieşti şi cel în care ţi-ai dori să trăieşti. Mirajul occidentului, de care am fost privaţi zeci de ani, s-a deschis cu generozitate şi către noi şi multora ne-a permis să ne convingem pe viu ce înseamnă capitalismul sălbatic sau libertatea. Care de cele mai multe ori nu se măsoară nici în onestitate şi nici bună credinţă ci în modul în care îţi permiţi să demonstrezi că ai bani suficienţi încât  să nu le bagi mâna în buzunar, nici atentând la locurile lor de muncă, deşi nu sunt deloc dispuşi să se preteze la munca de jos. Călătoria cu avionul a fost relevantă pentru modul în care străinii înţeleg să trateze călătorii, în funcţie de ţările din care provin. Drumul spre Lisabona, prin Amsterdam, a fost un prilej de a observa că amabilitatea, oricum forţată, se poate transforma doar într-o grimasă obositoare. Deşi preţul biletului este la fel pentru toţi pasagerii, tratamentul este mult discriminatoriu, plin de o falsă bunăvoinţă.

Aventura oricăriu pasager începe pe aeroportul Otopeni, unde lucrătorii sunt dominaţi de o stare de plictiseaslă amestecată cu silă, de parcă i-ai fi scos din pat pentru a-ţi controla bagajele. Nu contează că eşti femeie iar valiza este mai mare decât tine; n-ar pune mâna să te ajute să o ridici pe rampa de control. Dimpotrivă te privesc acuzator pentru că nu te mişti mai repede şi faci ca în spatele tău coada să crească. La vamă nu găseşti mai multă bunăvoinţă; eşti întrebat cu oarecare suspiciune despre scopul călătoriei în Shengen şi într-un final ţi se trânteşte paşaportul, însoţit de o privire care spune parcă:”ai grijă, suntem cu ochii pe tine!”. Dincolo, în sala de aşteptare atmosfera pare mai liniştită. Chiar, pe ici pe colo, ai senzaţia că te afli în sala de aşteptare a unei autogări dintr-un orăşel de provincie. Cei care merg în ţările unde se munceşte “la lopată” contrastează puternic cu ceilalţi: simpli turişti sau oameni de afaceri. Dar par mult mai familiarizaţi cu mersul treburilor pe acolo: se mişcă cu dezinvoltură şi îşi trântesc cu năduf sacoşele, îşi scot nonşalant şniţelele şi trag câte o gură de palincă; tot acest ritual românesc parfumează  atmosfera din care de-abia mai răzbesc adierile de parfum de calitate. Sau cel dulce ameţitor al tinerelor care mai cred sau vor să lase impresia că vor munci ca dansatoare prin marile capitale ale Europei.

Olandezi plictisiţi

Una dintre variantele pe care le ai pentru a ajunge la Lisabona cu avionul este via Amsterdam cu compania KLM. Este într-adevăr o ofertă bună: timpul de aşteptare între cele două curse este mic şi preţul acceptabil. La intrarea în avion ai prima mare decepţie vizuală: în locul unor păpuşi de stewardese, pe care le poţi admira şi pe Antonovurile care zboară prin ţară, te întămpină o bucată de femeie cât un cal, blondă spălăcit, fireşte, care îţi urează într-o românească aproximativă un bun venit cam acru. Apoi vine şi un “el”la fel de anost ca prezenţă fizică, dar la fel ca ea, posesor al unor dinţi impresionanţi. De mari, nu de albi sau îngrijiţi. Te aşezi în fotoliu la clasa economic, care este cu câteva rânduri mai în spatele clasei I şi care nu se remarcă prin alt confort decât acela că în loc de trei scaune sunt doar două. Deci, respirăm acelaşi aer cu cei care plătind considerabil mai mult, au avut impresia că vor beneficia de condiţii deosebite. Nici vorbă; şi pericolul şi mâncarea sunt la fel pentru toată lumea. Vine şi ora micului dejun când de fapt a începe procesul de umilinţă al românilor. După ce toată lumea îşi primeşte porţia, stewardesele trec pe la români şi îi întrebă dacă mai doresc mâncare cu specificaţia că este “free”, adică pe gratis. Şi cum tot ceea ce este gratis este bun, compatrioţii,  bine îndopaţi cu şniţelele şi sandviciurile din perioada de aşteptare, nu ezitat să ia pachetele olandezilor şi să le vâre mai mult sau mai puţin discret în sacoşa aşezată jos, între picioare. Asta în timp ce personalul schimbă priviri semnificative. Şi ca bătaia de joc să fie totală le oferiă tot la discreţie cafea şi sucuri, neuitând să menţioneze ironic de fiecare dată : “luaţi, este gratis”.
Ajunşi la Amsterdam, cel mai mare aeroport din lume, începe altă aventură pentru cei care sunt doar în tranzit: terminalul unde aterizează avionul este la mare distanţă de poarta unde e îmbarcarea pentru Lisabona, fără să existe prin aeroport un alt mijloc de transport. Se mai întâmplă şi la ei: pe bilet e trecut numărul unei porţi, dar în realitate locul e cu totul altul; aşa că dacă nu ai inspiraţia să te orientezi poţi aştepta zile întregi să zbori spre Lisabona, pentru că nimeni nu se deranja să te întrebe ce cauţi acolo. La trecerea prin vamă aceeaşi funcţionari plictisiţi şi suspicioşi ca ai noştri, cu deosebirea că după ce se lămuresc că eşti “valabil” îţi urează politicoşi “drum bun”.
Deşi cursa de avion pare rata dintre două oraşe prăfuite, pe traseul Amsterdam-Lisabona comportamentul olandezilor se schimbă radical; nu ca ar fi devenit brusc mai frumoşi, dar tratamentul nu mai este condescendent ci estrem de amabil. Aşa ca între vestici. Iar prânzul  constă tot în micul dejun, doar că în loc de iaurt se oferă salată de crudităţi.
Dansatoarele şi muncitorii au rămas la Amsterdam aşa că pe aeroportul din Lisabona am fost, alături de doi negrii, singura persoană căreia i s-au desfăcut bagajele, după ce am spus că vin din România. Cu asta am sperat că s-a risipit toată suspiciunea şi îndoiala asupra ţării de provenienţă.

Complexul de român

Întâmplarea m-a adus însă în situaţii în care chiar m-a cuprins ciuda, pentru că noi, ca naţiune, sărim în ochii celorlalţi nu datorită meritelor ci modului aproape barbar de a ne comporta. Într-un mare şi modern complex comercial am auzit în spatele meu câteva înjurături româneşti urmate de o tiradă de obscenităţi. La un semn al supraveghetorului, imediat în acel loc au apărut câteva gorile care monitorizau cu multă atenţie mişcările compatrioţilor. Am auzit apoi o şoaptă aproape speriată “romeno”, a uneia dintre femei. Pentru mine a fost un moment de jenă şi i-am privit cu oarecare dojană pe cei trei, fără să scot nici un cuvânt. Din păcate reacţia acestora a fost cât se poate de dură şi crezând că nu înţeleg şi-au revărsat tot oful asupra mea.
În Portugalia, negrii, cel mai mare segment al imigranţilor, se bucură de mai multă consideraţie din partea localnicilor şi angajatorilor decât cei din ţările estice. Românii, moldovenii şi ucrainienii au reuşit să spargă preşurile şi să muncească aproape pe nimic în timp ce negrii refuză atât muncile care li se par înjositoare, dar şi cele care nu sunt plătite pe măsura efortului depus. Astfel, decât să accepte să muncească pe nimic preferă să aştepte alte oferte.
La administraţia pentru străini, acolo unde se obţin vizele de rezidenţă, pe biletul de aşteptare scrie “pentru ţările din lumea a treia”, care ne includ şi pe noi. Ceilalţi străini care locuiesc în Portugalia au un birou separat, unde se duc şi îşi ridică actele fără să stea la cozi zile în şir.
Există un domeniu în care nu excelăm deocamdată, cel al dansatoarelor şi fetelor de consumaţie. Piaţa este ocupată de Ucraina şi Moldova, dar şi de negrese. Iar fetele care le-am întâlnit lucrând prin baruri sau localuri se detaşau net prin seriozitate faţă de celelalte. Doar într-un bar de strip-tease de lux am văzut o timişoreancă. Arogantă  şi afectată, parcă avea impresia că a nimerit direct la Moulin Rouge.
Din păcate şi în Portugalia, o ţară care nu are prea mari motive de mândrie, în afară de cadrul natural în care se situează, locuitorii cam încep să strâmbe din nas atunci când aud de români.