A doua „descalecare“ a lui Apor (II)

Inteligent, abil si discret cativa consilieri maghiari din Sangeorgiu de Mures au promovat relativ recent un demers aparent “inofensiv”. S-a incercat atribuirea numelui de Apor Karoly – fost Presedinte al Tablei Regesti a Transilvaniei – unei strazi din localitate. Au facut acest lucru sfidand cu buna stiinta resentimentele romanesti fata de acest personaj detestat, omul care in prag de iarna a alungat de pe pamanturile lor, din satul Tofalau, o comunitate romaneasca. Undeva, cineva, candva a pus insa cu succes o “talpa” argumentata acestui demers de “reconsiderare” a memoriei lui Apor. Dar oare care sa fie cauza pentru care nu poate intra Apor in constiinta publica?

Situatia romanilor din Tofalau-Mures, oameni izgoniti in prag de iarna de pe pamanturile lor de baronul Apor Karoly, a sensibilizat opinia publica romaneasca, dar si celelalte natiuni oprimate din imperiu. Era mai mult decat evident faptul ca se comisese un abuz de drept de catre cel pus sa apere legalitatea si care, in virtutea functiei sale – presedinte al Tablei Regesti a Transilvaniei, cu sediul la Targu-Mures – abuzase de functie. Azi, la mai bine de 100 de ani de la acele evenimente, descendenti ai familiei Apor, reali sau poate inchipuiti – cine ar putea sti cu adevarat? – uzeaza din nou de un pretins “drept stramosesc”. Si-au recapatat o buna parte din proprietatile din Romania. Si asta, in timp ce in Ungaria, spre exemplu, dupa 1989 retrocedarile unor bunuri mobile si imobile s-a rezolvat intr-un alt spirit, cu mult mai echitabil. Romanii au fost insa din nou “originali” si in aceasta privinta.

In favoarea

muresenilor din Tofalau

Concomitent cu procesul intentat de tofaleni impotriva lui Apor Karoly – sustinuti fiind de avocatul dr. Ioan Ratiu – ziarele “Gazeta Transilvaniei” si “Federatiunea” au prezentat pe larg situatia ingrata a acestora. Publicistul Ioan Porutiu, in ziarul “Federatiunea” din 1 octombrie 1869, la fel cum facuse anterior si Alexandru Roman, a scris un amplu articol in favoarea tofalenilor, menit a atrage atentia asupra situatiei disperate in care se aflau taranii mureseni, dar si pentru a sensibiliza opinia publica. In cuprinsul articolului, facand referire la situatia tofalenilor – deloc singulara in Transilvania – Porutiu punea intrebarea retorica: “Ce-i de facut? Ce pot astepta romanii din partea aristocratiei maghiare?” Si tot el raspundea in cuprinsul aceluiasi articol: “…despuierea totala de pamant si o mizerie din cele mai triste. Asa este, ni s-a rapit limba, nationalitatea…urmeaza acum sa ni se rapeasca si proprietatea pamantului…”. Articolul continea insa si o vie critica la adresa dualismului austro-ungar. Pe data de 21 octombrie 1869, procurorul Szabo Janos i-a trimis primului-ministru Andrassy un amplu raport referitor la continutul “periculos” al articolului scris de Porutiu. Cateva luni mai tarziu, pe data de 4 ianuarie 1870, Porutiu a primit actul de acuzare, precum si decizia presedintelui Tribunalului de presa din Pesta, in care ii era fixata data – 21 ianuarie 1870 – la care trebuia sa se prezinte la procesul care-i fusese intentat de autoritati.

Procesul si condamnarea

Pe data de 21 ianuarie 1870, substitutul procurorului general Rozgonyi Bartolomeu, aducand si prezentand si documentele referitoare la procesul urbarial al lui Apor cu tofalenii, l-a invinuit pe Porutiu de tulburarea linistei publice. Desi aparatorul lui Porutiu, deputatul Ignatiu Dietrich, a incercat prin argumente foarte bine prezentate sa demonstreze ca in articolul incriminat nu ar exista “o provocare faptica” la tulburarea ordinei publice, Porutiu a fost totusi condamnat. Juratii l-au gasit “vinovat” pe acesta, iar tribunalul i-a aplicat pedeapsa de 6 luni de inchisoare, o amenda de 200 de florini si 40 de florini drept cheltuieli de judecata. Condamnarea lui Porutiu, considerata “usoara”, era determinata de asa-zise circumstante atenuante: acuzatul era tanar (avea doar 28 de ani) si dusese pana in acel moment – asa cum sustineau documentele procesului – o “viata exemplara”.

In Slovacia,

Porutiu a fost achitat

Cum era de asteptat, Porutiu a inaintat – insa fara prea mari sperante – recurs la Curtea de Casatie si, in mod cu totul surprinzator pentru acele vremuri, sentinta Tribunalului din Pesta a fost anulata. Se hotara totodata rejudecarea procesului la Trnava, in Slovacia, pentru data de 11 aprilie 1870. Acuzator era acelasi Rozgonyi Bartolomeu. In randul juratilor insa se aflau mai multi slovaci, iar aparatorul lui Porutiu a fost avocatul dr. Paul Modron, cunoscut fruntas politic slovac. Cuvantul lui Mudron in apararea lui Porutiu, facea in acelasi timp, o trimitere la o situatie similara cu cea a tofalenilor, cea a taranilor slovaci din satul Pudemerici, deposedati si ei, abuziv, de pamant de catre un nobil maghiar. La finalul procesului, juratii, cu 9 voturi pentru si 3 impotriva, l-au declarat pe Porutiu “nevinovat”. Procurorul Rozgonyi, reprezentatul statului in proces, urma sa plareasca 76 de florini drept cheltuieli de judecata. Triumful asupra justitiei dualiste in cazul Porutiu, a fost serbata printr-un mic banchet oferit de primarul orasului Modor, Jamniczky, prieten cu avocatul Paul Modron. Dar pe Ioan Porutiu, omul care-si ridicase cu curaj glasul in apararea taranilor mureseni, il asteptau alte procese de presa. Guvernul era hotarat sa faca tot ceea ce-i statea in putinta pentru a-l trimite dupa gratii.

Nicolae BALINT

nicolae_balint@yahoo.com

“Urmati domnilor, mai departe pe aceasta cale, si veti vedea voi, oameni fara suflet, ce poate sa faca desperatiunea unui popor…pamantul este al celor care-l cultiva cu sudoarea lor…Dovada prin care se va convinge aristocratia maghiara de acest adevar va fi mare: atunci batranii alungati azi pe strazi, se vor repune in locuintele lor, si dreptatea va fi facuta…”

(Fragment din articolul publicat de Ioan Porutiu in apararea muresenilor din Tofalau izgoniti de baronul Apor Karoly din satul lor, articol publicat in ziarul “Federatiunea”, in octombrie 1869, apud Gelu Neamtu, in lucrarea “Procese politice de presa antiromanesti din epoca dualismului austro-ungar, 1868-1890”, Editura Societatii Culturale Pro Maramures “Dragos Voda”, Cluj-Napoca, 2004)

“Prin Legea azilelor de copii (a gradinitelor – n.a.), data in 1891, se cauta a se realiza ideea brutala de a rapi copilului de la varsta de 3 ani limba sa materna si a o inlocui cu limba statului. Legea indatora pe toti parintii si tutorii, de a trimite copii in varsta de la 3 la 6 ani in institutele azilului, unde urmau sa fie instruiti in exercitii evlavioase interconfesionale si unde urmau sa invete limba maghiara, atacandu-se prin aceasta dispozitie chiar drepturile sfinte ale mamei si ale credintei…”

(Fragment referitor la politica de maghiarizare a romanilor din Austro-Ungaria, apud Ion I. Ciolan si colectiv, in lucrarea “Transilvania, istorie si dainuire romaneasca – Documentele ungare confirma”, Editura Sirius, Bucuresti, 1996)

“…Daca aristocratia maghiara nu va inceta de a despuia si oprima poporul, atunci situatiunea va conduce de-a dreptul la revolutiune…aceasta aristocratie trandava, egoistica si lusurioasa voeste oare domnul procuror general a o apara contra poporului?”

(Fragment din pledoaria lui Ioan Porutiu in procesul care i s-a intentat de autoritatile dualiste, apud Gelu Neamtu, in lucrarea “Procese politice de presa antiromanesti din epoca dualismului austro-ungar, 1868-1890”, Editura Societatii Culturale Pro Maramures “Dragos Voda”, Cluj-Napoca, 2004)