Acolo și Dincolo
Nu simt nimic deosebit, de pildă, în data de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, cum nu mă înfioară nici data de 25 octombrie sau alte zile care sunt aniversate în spațiul carpato-danubiano-pontic. Și sunt foarte convins că, la fel ca mine, cei mai mulți români de Ziua Națională nu au un puseu de melancolie intern-sufletească sau pornirea de a evalua istoric momentul. Românii se bucură mai mult pentru că nu merg de 1 Decembrie la serviciu sau pentru că, cei mai norocoși, mai primesc o primă, decât că în 1918 Basarabia și Bucovina făceau parte din România Mare. Poporul este mai fericit că mănâncă o porție mai mare de carne cu acest prilej, decât că patriotul Vasile Goldiș citea o proclamație în urmă cu peste 80 de ani. Tot astfel nimeni nu se gândește de 1 mai la sacrificiile clasei muncitoare, ci mai degrabă cum să plece la vreo cabană la munte sau ce pătură să-și ducă la Platoul Cornești pentru a sta mai confortabil la picnic. Nici cu prilejul “răposatului” 23 august lumea nu judeca dacă întoarcerea armelor a fost un gest strategic bun sau o trădare de doi lei, ci calcula cum să se fofileze de la paradele închinate lui Ceaușescu și cum să pună mâna pe cât mai multe halbe cu bere la 5 lei.
Pentru mulți români nici Decembrie 1989 nu trezește fiori. Cei care au văzut Revoluția la televizor și nu au fost în stradă nu au cum să retrăiască emoția acelor zile, sentimentul de euforie și speranță. Alta e să-ți amintești niște cadre cu indivizi care apăreau la televizor și complet altceva să-ți aduci aminte cum stăteai în fața milițienilor-scutieri. Cei care au fost în stradă înainte de căderea lui Ceaușescu (21 decembrie după-amiaza și 22 decembrie dimineața, în Târgu Mureș) retrăiesc, probabil, și acel sentiment de curaj nebun, de frondă dătătoare de căldură sau își amintesc de adrenalina care pulsa în tot corpul. Pentru unii acea ieșire în stradă a fost o mare realizare a vieții, un fel de sport-extrem, un curaj pe care nu l-au mai avut până atunci și nici de atunci încolo. Chiar dacă mulți dintre cei care au scandat în stradă împotriva lui Ceaușescu sunt dezamăgiți de ceea ce s-a întâmplat după Revoluție, ei nu pot uita starea aceea născută din sentimentul că participă la un eveniment mare, că sunt o părticică mică a schimbărilor, că sunt o parte din foaia pe care s-a rescris istoria.
Pentru mine 21 decembrie este ziua în care simt ceva, în care nu mă bucur că mănânc mai bine sau că mă relaxez. Am fost acolo unde se trăgea, am fost în stradă, am simțit Revoluția în mine. Poate aș simți ceva și în alte zile, dacă, de pildă, aș fi fost în 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia sau în 23 august 1944 în București. Din păcate, n-am apucat acele vremuri. La Revoluție eram un liceean, cum tot un liceean eram și în martie 1990. Am participat la mitingurile pașnice ale elevilor, am fost în stradă în noaptea de 19 pe 20 martie, am văzut căzând Molotovurile lângă mine. Atunci am învățat să fiu tolerant. Și în 19 martie simt ceva anume în suflet cum la fel simt și în 11 septembrie. Ziua în care istoria modernă a luat o altă turnură, 11 septembrie 2001, m-a prins la New York. Am văzut Gemenii arzând și am trăit vibrația prăbușirii lor. Am văzut bulversarea, panica și disperarea, am trăit clipele de groază pe viu. Iată de ce pentru mine, fiecare 11 septembrie este o zi în care sunt altfel, mai gânditor, mai meditativ.
Cei care au văzut doar documentare televizate despre 21 decembrie 1989, 19-20 martie 1990 și 11 septembrie 2001, cei care nu trăiesc intens aceste zile, dar care citesc aceste rânduri, e posibil să nu vibreze. Nu-i nimic, ei vibrează sufletește în alte zile. Și, cum poate toți avem sentimente speciale în prag de Crăciun, iată că am găsit și punctul de vibrație colectivă. Vă doresc sărbători mai fericite ca oricând!
