Nunta cu Europa I

Sunt vremuri în care România devine încet, dar sigur, o piațã pentru construcția europeanã. Mãcar noi vom intra, ce-i drept forțat, în 2007 în UE, cã merite avem extrem de puține în acest sens. Nu vom rãmâne precum hispanicii de la granița de sud a SUA, doar mânã de lucru extrem de ieftinã. Și pentru cã pe zi ce trece este o avalanșã a multinaționalelor și a investitorilor strategici pentru etapa în care ne aflãm, am decis cã e bine sã plec o vreme prin Europa, sã deschid încã o datã larg ochii. Sã înțeleg. Înainte sã devenim doar o piațã de desfacere de peste 20 de milioane de carduri, destinatã exclusiv consumului și, poate, în cazuri excepționale, una de executanți. Nu parteneri, ci angajați.

Undeva în Palma de Mallorca, la o nuntã româno-columbianã, un mureșean, fost trompetist în armatã și, la începuturile democrației, investitor într-o fabricã de mobilã, dupã ore de povești despre țarã și istorii demult apuse, a spus cu nãduf: “Oare chiar nu avea nevoie România de o familie serioasã ca a mea?!”. Asta dupã ce în 7 ani, nea Boby și soția sa, erau deja onorabili rezidenți spanioli, de vreme ce au fost acceptați nașii unei familii în fața judecãtorului mallorcan, aveau o casã adevãratã, un fecior student la informaticã și mândria cã muncesc cinstit și duc o viațã decentã. Despre dor… E intraductibil. Doar cele câteva milioane de români din diaspora știu…

Tot acolo afacerile prospere ale lui Iosif Constantin Drãgan, prin firma Dragados – transport barje de gaz, își aveau sediul lângã iahtul regelui Juan Carlos al II-lea, fãcut cadou de impresarii din fotbalul iberic. Drãgan, un român miliardar în Europa, cãsãtorit cu o mureșeancã, fata generalului Ștefan Gușã.

Undeva pe falezã era și statuia lui Emil Racovițã, speologul cu Belgica, dar și la tot pasul erau țigani cu prunci la cerșit.

Fusesem în Spania într-o expediție de pominã, vreo lunã, cu 60 de studenți, pe vremea când eram profesor de istorie la Cluj, iar prietenul meu Liviu Man dãscãlea la catedra lui Andrei Marga de la Studii Europene. Un vis prin muzeele, plajele, Mediterena, castelele iberice. Eram mândri cã, români fiind, am ajuns pe acolo…

Acum, la terasã servea un român, dar și în presã apãrea un infractor. La stãpân, cum zic ei, lucreazã foarte mulți și sunt apreciați, dar seara la tv, vedeai un polițist cã descrie arestarea unei bande de hoți. Tot români…

Pe avion înspre casã m-am nimerit lângã un medieșan și o moldoveancã din Botoșani. El, cu mâinile atât de aspre încât pentru oricine era evident cã era un trudnic al motoarelor. Ea, aiuritã, naiv grãind despre tinerețe și orizonturi neclare. Omul nostru a prins a grãi neaoș ardelenește. Era primul mecanic auto care și-a deschis service în Mediaș. Avea angajați, realizãri, doi prunci zdraveni, casã, prieteni etc. Dar stresul era imens. Muncã și stres. La 38 de ani avusese douã preinfarcturi. În ritmul acela nu mai avea șanse… A plecat. Cu familia. E omul de încredere a unui proprietar de service din Madrilenos. Câștigã excepțional. Și e omul de bazã. În weekend face cât într-o sãptamânã. Vreo 600 de euro. Dar zilnic ia masa în familie, ardelenește, cã doar ai noștri, mai ales cei de la țarã nu pot fãrã mãmãligã, tocanã, ciorbã etc. Și doarme de dupã-amizã. Și-i sãnãtos!

“Oare de ce nici o bancã nu ne invitã sã ne luãm câte o casã, un teren, ceva în România, cu o ratã de 500 de euro. N-au nevoie de noi. Sã intre lunar 500 de milioane de euro în România?!”, își zicea mecanicul nostru, mândru de ce a fãcut, dar necãjit cã țara nu-l întreabã nimic.

Fata venea de la Madrid de la pãrinți și frați. Nici nu pricepea de ce se întoarce la Botoșani. Era nãucã. Culmea, terminase istoria la Iași, dar cum mi-a spus nu era dispusã sã dea șpagã pentru un post de profesoarã, mai ales cã liceenii o șocaserã în practicã. Vânduse ceva prin magazinele suburbiilor capitalei Spaniei.

“Acasã, pe strada mea, toate casele sunt pãrãsite, toți sunt la lucru afarã.

Ce sã fac eu, singurã, în Botoșani…?!

Acum 10 ani vizitam istoria Spaniei.

Și nu-mi pare rãu de istoria mea acasã în România.

Eu cred cã putem rãzbi împreunã ca parteneri în România, nu doar ca angajați în Europa. Ne putem nunti cu Europa. Sigur, fiecare își alege mireasa-mirele, și nu poți trãi într-o sãrbãtoare perpetuã, dar de ce sã nu îți propui de vreme ce acasã la mine, la Cluj, pe fiecare metru pãtrat din Andrei Mureșanu se face câte o casã. Se naște o familie…

P.S. Despre nunta cu Europa și despre ziarele de afarã, sãptãmâna viitoare…

de Aurelian Grama