Alcatraz, Insula Diavolului

12 octombrie 1933 – „ziua de naștere” a Noului Alcatraz

Insula Alcatraz are un aer misterios, creat de filme și cărți. Tăcerea specifică insulei încarcă cu o semnificație mai adâncă expresia: “dacă zidurile ar putea vorbi…”. În închisoarea de pe insula Alcatraz au fost încarcerați cei mai periculoși deținuți din sistemul penal american: spărgători de bănci, violatori, spioni sau criminali. De-a lungul timpului, Alcatraz a dat naștere la numeroase legende, devenind unul dintre polii magnetici ai turismului din San Francisco (cu peste 1 milion de turiști pe an).

Insula a fost botezată în anul 1775, când exploratorul spaniol Juan Manuel de Ayala, care cartografia zona, a botezat-o La Isla de los Alcatraces (în traducere Insula Pelicanilor). În afară de curenți extrem de puternici, puțină vegetație și pământ sterp, mica insulă nu oferea nimic. La 72 de ani distanță de la botezul „nașului” Manuel de Ayala, armata SUA a declarat insula ca valoare militară.

În 1848, descoperirea aurului în California a adus pe coasta de vest a Americii numeroase vase pline cu mineri din toată lumea, veniți în căutarea prețiosului metal, dar guvernul SUA a invocat măsuri de securitate pentru protejarea resurselor minerale în fața altor state. Din 1853, topografii au făcut măsurătorile necesare și inginerii armatei americane au început construcția unei fortărețe.

După câțiva ani de construire laborioasă și înzestrare cu armament greu (tunuri de oțel cu bătaie lungă și mitraliere Rodman, capabile să distrugă vase ostile oricât de mari, la distanță de 3 mile), Alcatraz s-a impus ca simbolul puterii americane din vest. În câteva decenii, rolul de fortăreață militară a început să pălească și apărarea a devenit învechită în fața armamentului modern.

Datorită izolării sale naturale și a curenților reci și puternici existenți între insulă și țărm, Alcatraz a fost considerată o locație ideală pentru detenția prizonierilor. În 1861, insula a început să primească prizonierii din războiul civil, iar în timpul războiului americano-spaniol (1898) a făcut ca numărul prizonierilor să crească de la 26 la peste 450. După cutremurul care a zguduit San Francisco (în 1906), sute de deținuți au fost transferați pe insulă pentru a fi ținuți în siguranță. Din 1921, a fost construit un mare spațiu pentru celule în partea centrală a insulei (cea mai înaltă), iar de la sfârșitul anilor ’20, alte trei structuri au întregit construcția.

Flori la Alcatraz

Alcatraz începuse să-și construiască reputația de închisoare în care domina o disciplină de fier. Deținuții erau împărțiți în trei categorii, în funcție de crimele comise și de comportamentul lor. Spre exemplu, deținuții din cea de a doua categorie nu aveau dreptul la materiale scrise, la vizite sau la scrisori. În plus, a fost instaurată o regulă strictă a tăcerii. Deținuții care încălcau aceste reguli erau aspru pedepsiți: primeau doar apă și pâine, erau puși la munci deosebit de grele și menținuți în izolare. La Alcatraz erau selecționați prizonieri și pentru munci mai ușoare: bucătarii și cei însărcinați cu curățenia. De asemenea, pe insulă existau și câteva familii de chinezi, angajați ca servitori.

La începutul istoriei închisorii, lipsa unei stricte supravegheri i-a făcut pe câțiva deținuți să spere că vor găsi o cale de evadare. Drumul spre libertate s-a dovedit însă prea greu; cele mai multe evadări n-au reușit, de obicei evadații întorcându-se singuri pentru a se salva din apele înghețate. Alții, mai puțini ca număr, s-au înecat.

Populația din San Francisco nu vedea cu ochi buni vecinătatea cu închisoarea care li se părea că strică frumusețea locului. Urmarea a fost că deținuții au devenit… grădinari! Aceștia au plantat numeroase varietăți de flori și plante decorative pentru a oferi locuitorilor de pe continent o imagine mult mai plăcută.

La sfârșitul anilor ’20, activitățile prizonierilor erau în mare parte relaxante. Prizonierilor li s-a permis să-și facă un teren de baseball și să-și confecționeze echipament sportiv. Se organizau și meciuri de box între deținuții selectați din Baraca Disciplinară. Aceste lupte au devenit în scurt timp atât de populare încât locuitorii continentului care primeau invitații, asistau la confruntările sportive.

Noul Alcatraz

În 12 octombrie 1933, din cauza costurilor ridicate, Armata a decis, să închidă închisoarea și proprietatea a fost cedată Departamentului de Justiție. Coincidența a făcut ca, în plină criză economică, criminalitatea să crească. America a intrat într-o nouă eră a crimei organizate, a bandelor de gangsteri, o eră dominată de violențe fără precedent și de corupție a autorităților. În plus, criminalii periculoși care erau arestați reușeau de multe ori să evadeze. Era nevoie de o nouă închisoare de maximă siguranță și Alcatraz era soluția ideală pentru rezolvarea problemei.

Autorii proiectului au fost Sanford Bates, șeful Închisorilor Federale, și Homer Cummings, procurorul general al SUA. Robert Burge a fost cel care a primit sarcina de a face proiectul pentru noua închisoare. Celulele din 1906 au fost renovate și suplimentate cu altele noi.

În aprilie 1934, a început munca pentru a da închisorii militare o nouă față și o nouă identitate. A fost introdus curentul electric în fiecare celulă și au fost adoptate măsuri de siguranță sporite: gărzile înarmate erau despărțite de un gard de sârmă de deținuți; turnuri de pază au fost amplasate strategic în jurul întregului perimetru al închisorii și au fost achiziționate detectoare magnetice de metale. Introducerea acestor măsuri, combinate cu izolarea naturală a insulei, făceau din Alcatraz o închisoare gata să-i primească pe cei mai periculoși criminali ai Americii.

Printre primii sosiți la Alcatraz au fost Al Capone, Doc Barker (ultimul supraviețuitor din celebra bandă Ma Barker), George „Machine Gun” Kelly, Robert „Birdman of Alcatraz” Stroud, Floyd Hamilton (șoferul lui Bonnie și Clyde) și Alvin „Creepy” Carpis. În total au fost transferați 11 deținuți de la închisoarea McNeil Island, 43 de la Penetenciarul Federal din Atlanta și 102 de la Leavenworth din Kansas.

În 1972, Congresul american a decis includerea insulei în Parcul Național, iar în 1973, insula a fost deschisă publicului. De atunci, anual, peste un milion de turiști vizitează Alcatrazul. Insula este considerată astăzi o rezervație ecologică și casă a uneia dintre cele mai mari colonii de pescăruși de pe coasta Californiei.

Programul de pe Insula Diavolului

Rutina din închisoare era rigidă și se desfășura monoton. Deșteptarea se dădea la ora 6,30. Deținuții aveau la dispoziție 25 de minute pentru aranjarea celulei și pentru a se prezenta la numărătoare. La 6,55 erau deschise ușile celulelor individuale și deținuții se deplasau pe un singur rând în sala de mese. Aveau doar 20 de minute pentru a mânca, după care erau duși la muncă. Programul, care prevedea ore exacte pentru toate celelalte activități ale zilei, nu a fost încălcat niciodată. Spre diferență de de alte locuri de detenție, unde un gardian supraveghea 12 deținuți, la Alcatraz exista un gardian pentru fiecare 3 deținuți. Datorită numărului relativ mic de prizonieri (n-au existat niciodată mai mult de 300) toți gardienii îi cunoșteau pe deținuți după nume.

Violențe!

O publicitate negativă a făcut ca Alcatrazul să înceapă să fie cunoscut ca „Insula Diavolului”. Cei mai mulți deținuți au stat doar o perioadă la Alcatraz, după care au fost transferați la alte închisori pentru a-și ispăși restul de pedeapsă. Mass-media a reușit cu greu să găsească oameni care au fost la Alcatraz, motiv suficient pentru a da naștere unor legende legate de închisoare. Când presa a luat legătura cu foștii deținuți, aceștia au inventat povești de groază despre oribilele bătăi la care au fost supuși, brutalitățile inimaginabile pe care le-au suportat, măsurile disciplinare rigide și extrema izolare pe care le-au îndurat.

Sinistra mitologie a fost sporită de cazul Henry Young. Prizonier la Alcatraz, acesta a fost judecat pentru uciderea lui Rufus McCain (un coleg de pușcărie și fost complice la o tentativă de evadare). Profitând de o clipă de neatenție a gărzilor, Young l-a înjunghiat pe Rufus, care a murit cinci ore mai târziu. Avocatul lui Young a susținut că acest comportament violent al clientului său a fost cauzat de pedepsele inumane la care acesta a fost supus și celor trei de ani de izolare în care a fost ținut. Apărătorul lui Young cerea clemență pentru un om care, susținea el, nu era responsabil de faptele lui.

Mai mulți deținuți au susținut că au fost și ei bătuți de gărzi și au cunoscut oameni care, în urma bătăilor primite la Alcatraz, „și-au pierdut mințile”. Juriul i-a mărit lui Young pedeapsa doar cu câțiva ani. Transferat în mai multe închisori federale, Young a fost eliberat pe cuvânt în 1972, după aproape 40 de ani de detenție, dar poveștile despre regimul draconic de la Alcatraz au ținut treaz interesul publicului.

Indieni „piromani”

În 21 martie 1963, după 29 de ani de funcționare, închisoarea Alcatraz a fost închisă. Decizia i-a aparținut procurorului general Robert Kennedy. Motivația a fost că în urma efectului coroziv al apei de mare clădirile erau afectate (5 milioane de dolari fiind necesari renovării închisorii), iar cheltuielile pentru întreținerea deținuților erau prea mari. Așa că a fost abandonată clădirea.

Unii au susținut că, pe insulă, ar trebui ridicată o replică a Statuii Libertății, alții au fost de părere că se puteau construi un centru comercial și un complex hotelier. În 1969, un grup de amerindieni s-a așezat în Alcatraz, susținând că insula este proprietatea lor. Aceștia sperau să dezvolte pe insulă un Centru Cultural al Nativilor Americani, intrând în atenția presei și a guvernului. Oficiali federali nu au ajuns la o înțelegere. cu indienii referitor la problemele sociale ale acestora și, în scurt timp, insula a devenit un paradis pentru indienii fără adăpost. Însă creșterea populației de pe insulă a confirmat vechile probleme presupuse de administrarea insulei: lipsa totală a resurselor locale și faptul că hrana și apa trebuiau aduse de pe continent, ceea ce presupunea cheltuieli mari. Pentru a face rost de bani pentru mâncare, indienii au început să vândă cuprul din instalațiile închisorii. La 1 iunie 1970, un incendiu accidental a adus mari pagube închisorii, în principal clădirii construite în 1854, iar tensiunile dintre indieni și federali s-au accentuat. Opinia publică și presa, care îi susținuseră până atunci pe indieni, s-au întors împotriva lor. Un an mai târziu, 20 de șerifi federali au asistat Paza de Coastă care a mutat indienii de pe insulă.

Seful închisorii

James A.Johnston a fost o alegere ideală pentru funcția de șef al închisorii Alcatraz, pentru că avea 12 ani de experiență în domeniu, ocupând aceeași funcție la închisorile San Quentin și Folsom. Noul șef era interesat de o reformă a penitenciarelor. Nu credea în folosirea lanțurilor, ci în faptul că deținuții trebuiau să presteze o muncă pentru care să fie respectați și recompensați prin reducerea pedepsei. Johnston ținea la o disciplină strictă. Toate vizitele trebuiau aprobate personal de Johnston și erau limitate la una pe lună. În primele trei luni de detenție la Alcatraz nu era acceptată nici o vizită. Primirea sau trimiterea de scrisori erau considerate privilegii, iar scrisorile erau cenzurate de oficialii închisorii. Munca (implicit, reducerea pedepsei) era considerată un privilegiu și nu un drept; la care aveau dreptul doar deținuții cu o conduită corespunzătoare. Fiecare deținut avea propria celulă și un minim necesar asigurat: mâncare, apă, haine, pastă de dinți și medicamente.

„Evadați” din Alcatraz

În cei 29 de ani de funcționare a închisorii federale, 36 de oameni au fost implicați în 14 tentative separate de evadare. 23 au fost capturați, 6 au fost împușcați mortal în timpul evadării și 2 s-au înecat. Dintre cei care au fost prinși, 2 au fost executați (gazați în închisoarea San Quentin, a statului California) pentru că au omorât un ofițer în timp ce încercau să evadeze. Oficial, nimeni nu a reușit să evadeze din Alcatraz.

Cinci prizonieri au fost dați dispăruți și se presupune că s-au înecat. În 16 decembrie 1937, Theodore Cole și Ralph Roe au reușit să îndepărteze gratiile de oțel de la o fereastră, să coboare zidul și să se arunce în apele golfului. Trupurile lor n-au fost găsite niciodată (evadarea s-a produs în timpul unei mari furtuni și se pare că au fost înghițiți de apă). În 11 iunie 1962, Frank Norris și frații John și Clarence Anglin au dispărut din celule și n-au mai fost văzuți niciodată. Pentru a nu li se observa lipsa, cei trei au folosit capuri de manechine pe care le-au pus sub pături, au ieșit printr-o gaură din peretele celulei și apoi prin gurile de ventilație. După câteva săptămâni, un corp îmbrăcat în uniforma închisorii a fost descoperit în apropiere de San Francisco, dar cadavrul era atât de descompus încât a făcut imposibilă identificarea.

Ioan BOTIȘ