URCUSUL „SUISURILOR DIN INIMA”
Pe-un picior de plai
Pe-o gura de Rai
Nazuinta interioara a fiecarui om, de evolutie pe multiple planuri, îsi are radacina în modelul stabilit de Creator când a hotarât: „Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” (Facere 1, 26). Aceasta s-a petrecut în ziua a sasea a creatiei, când i-a dat lui Adam stapânirea peste toate vietatile pamântului. Dar caracteristicile esentiale ale omului, facut dupa chipul si asemanarea Domnului, o cuprind si pe aceea a spiritului creator, la nivel individual, spiritual, artistic si social, conform talantilor primiti si a râvnei personale de a-i înmulti. Mugurii creativitatii asezati în firea umana de Dumnezeu cresc, înfloresc si rodesc la maturitate, iar fructele, fie ele, literare, muzicale, vizuale, sau de alta natura, poarta totdeauna în ele pecetea inspiratiei divine. Asa cum omul a primit la nastere suflare de viata de la Tatal ceresc, sufletul, ca o scânteie nemuritoare din vesnicia dumnezeiasca, la fel va primi de-alungul vietii insuflari creative ce vor stabili o stare de conlucrare cu Dumnezeu, ce va continua chiar dincolo de viata aceasta. Neastâmparul sufletesc al omului are sorgintea în suisurile din inima, resimtite de regele David, asupra carora se cuvine sa meditam cu atentia cuvenita din perspectiva civilizatiei crestine actuale, în devenire catre finalul OMEGA, dupa ce cunoastem ce s-a petrecut de la ALFA pâna azi, când în suflet s-a aprins…
DORUL DE DUMNEZEU
Suferintele omenirii haituita de duhurile rele ce alearga ca niste lei dupa prada celor rataciti în hatisurile necredintei, conduc cu necesitate pe ceilalti catre limanul Bisericii lui Hristos, adapostul sigur al credintei, nadejdii si iubirii. Astfel, s-ar extrapola din prigonirea credinciosilor, fericirea 8-a din Predica de pe Munte. Biserica, înteleasa de unii a fi doar cladirea unde ei merg uneori, se descopera altora ca un izvor de pace al rugaciunilor, cântarilor si slujbelor închinate lui Dumnezeu, prezent si El, nevazut, dar simtit cu sufletul curat al omului ce primeste cu evlavie si recunostinta, bucuria neÂmaÂrÂgiÂnita a întâlnirii. Aici cuvintele se opresc neÂputincioase si lasa loc zâmbetului lacrimat de fericirea primilor pasi pe treptele suisurilor din inima, catre zarea interioara a unei lumini pâna atunci nestiute. Atingerea dumnezeirii deschide sufletului calea întoarcerii spre gradinile suspendate din ceruri, redeschise omului integral, în evolutia sa pe spirala infinitului hristocentric. Motorul acestei deveniri nesfârsite va fi dorul de Parintele Universului.
Semnificatia cuvântului dor, desi bogata în sensurile dictionarului, nu izbuteste sa descopere decât partial adâncimea realitatii inefabile: dorinta puternica, nostalgie, duios, patimas, pofta, atractie, sau suferinta pricinuita de dragostea pentru cineva; acest fel de suferinta pare a fi mai aproape de miezul întelesului, derivat din latina populara, dolus – dolere, „a durea” (DEX, 1998) Raceala tehnicista a dictionarului este atenuata de tâlcuirea vie a Regelui David:
„Tins-am catre Tine mâinile mele, sufletul meu, ca un pamânt însetosat” (Ps 142, 6)
Setea de Dumnezeu, cu cât e mai mare, cu atât mai bogata e revarsarea fericirii peste mâinile întinse catre El, asemenea pruncului ce-si cheama parintii cu bratele ridicate din dorinta de apropiere, mângâiere si iubire. Prezenta Creatorului se face simtita în fiecare chip al omului, asemanat lui Dumnezeu din ziua a sasea a creatiei, când a daruit suflarea Lui de viata, prezenta ca o pecete dumnezeiasca în sufletul fiecarui om. Asa cum toate trupurile sunt supuse gravitatiei terestre, la fel si sufletele adasta, sub puterea magnetismului celest, desprinderea verticala de temporalitatea materiala a existentei primare. Iata cât de minunat este exprimata de David starea aceasta de echilibru dinamic:
„Arata-mi calea pe care voi merge, ca la Tine am ridicat sufletul meu” (Ps 142, 8)
Chiar David, sfântul cântaret al Domnului, are nevoie de ajutor, ca nu cumva sa rataceasca drumul spre ceruri. De aceea a întins mâinile si a ridicat sufletul lui catre Dumnezeu. Întreaga fiinta, trupeasca si sufleteasca cheama numele si sprijinul Tatalui, asemenea florilor ce-si înalta petalele catre soare, sorbindu-i lumina si caldura, ce vor deveni peste vara dulceata si aroma fructelor. Regele David cunoaste bine legea armoniei conlucrarii divino-umane când spune în psalmul Vecerniei: „Sa se îndrepteze rugaciunea mea ca tamâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seara, auzi-ma Doamne” (Ps 140, 2) Acelasi gest se dezvaluie ca o cerinta de ajutor, apoi ca ofranda de recunostinta Domnului la apusul soarelui, pentru darurile zilei. Amândoua ridica încet omul spre Dumnezeu, care si îi raspunde în cuget, întinde mâna Sa cu bunavointa, se apropie si îl înalta pe credincios din treapta în treapta, spre cerurile Împaratiei.
Dorul ca loc geografic
Privind harta, aflam orasul Sinaia pe Valea Prahovei, la fel ca multe altele; putini stiu ca, în doar doua sute de ani casele s-au adunat, s-au înaltat si s-au înmultit în jurul manastirii ce a dat numele localitatii. Cei care stiu se bucura mai adânc; ceilalti au si ei bucuriile schiatului, excursiilor, dar si ale falselor sperante ce îi îmbie la cazinoul noptilor pierdute. Tot pe harta, mult mai la sud, se vede inima intercontinentala ce bate între Asia si Africa, scaldata de golfurile Suez si Aqaba, înfipta adânc în Marea Rosie. Este peninsula Sinai, ce poarta numele muntelui sfânt pe vârful caruia Moise, la chemarea lui Dumnezeu, a primit Pravila Omenirii, arsa pe piatra de degetul Domnului Savaot. Acel far dumnezeiesc ce lumineaza lumea de mii de ani, aprinde flacara iubirii în suflete si o poarta mai departe, pretutindeni. Astfel a ajuns si la poalele Bucegilor, unde, dupa zidirea manastirii, piscul muntelui ce strajuieste valea, a primit pecetea legaturii dintre Dumnezeu si om, odata cu numele Vârful cu Dor. Vârful cu dorul vesnic al sufletelor ce tânjesc nu doar dupa negraitele frumuseti edenice, sau desavârsita armonie dintre fiintele celeste, ci mai ales dorul de casa parinteasca, unde Tatal nostru care este în ceruri ne asteapta pe toti cu darurile Iubirii Sale.
Alexandru Mihail NITA
