Coloane subrezite
Scriam săptămâna trecută despre vajnicii protagoniști ai chestionarului Ministerului Justiției în materie de viruși ai independenței magistratului. Nu speram ca după numai câteva zile să putem avea soluția uneia din întrebările ce ne-au sfredelit (în raport cu concluziile raportului). Răspunsul „corect” a venit după modelul „coup de foudre”, în dialogul ministrului justiției cu magistrații de la Tg.-Mureș, ce a avut loc joi, la Curtea de Apel. De fapt, cu conducerea acestei instanțe. Președinta și vicepreședintele (proaspăt uns) și-au transmis cuvântul de la unul la altul, după un tipic bine stabilit. Întreruperile de ritm nu au fost semnificative. Este de notat, însă, fireasca siguranță cu care aceștia nu găseau nici o problemă demnă semnalat, în legătură cu desfășurarea complexei activități a instanțelor mureșene (la întrebarea ministrului). Nici o greutate, nici o frământare, nici o tensiune între conducere și pălmași, adică totul merge „ca în brânza (de burduf)”.
Se părea că, în această dulce aparență se va spune „amin”. Până când s-a arătat, ca prin minune, ideea salvatoare emanând de la aceiași intervenienți. Singura problemă ce macină unitatea, integritatea, indivizibilitatea și inamovibilitatea magistratului poate fi rezumată într-un cuvânt: p-r-e-s-a. Ne închipuim, parcă, răsuflarea ușurată a conducerii curții o dată cu raportarea unei griji, știind că ar fi penibili să pretindă că laptele și mierea de pe la instanțe curg de ne fac lipicioși pe toți. Urmând firul ideii, președinta s-a plâns (fără duioșie) de presa care încurcă justiția, mai ales că este încărcată de articole „la comandă”. Ba mai mult, a precizat și semnele criminalistice după care se recunoaște „comanda”. Adică, după coincidența cu care se pun punctele și virgulele. Cu mândrie revoluționară a fost înfierată, apoi, categoria de colegi magistrați care stă de vorbă cu reprezentanții mass-media. Care dau informații, considerate a vătăma din zbor actul de justiție. Vicepreședintele i-a ținut isonul (după cum îi stă bine unui om cuminte prin natura funcției) și i-a numit „cârtițe” pe magistrații care răspund întrebărilor presei. Se pare că, nici unul, nici altul n-au auzit de Legea privind liberul acces la informațiile de interes public ori de vasta jurisprudență a Curții Europene în materia libertății de exprimare. Important e, după cum vedem, faptul că au o poziție propice vremurilor.
Ei, și după aceste vederi penetrante (ușor de montat într-un scenariu de-al lui D. Lynch) mai avem tupeul să ne mirăm de concluziile raportului Ministerului care arăta presa cu degetul gros pentru problemele justiției. Cel puțin ni s-a demonstrat din ce categorie fac parte magistrații care (prin răspunsuri la chestionare) au susținut că presa ne amenință independența, în mod prioritar.
Ar mai fi, însă, un gând de final. Dacă ministrul justiției vrea cu adevărat să identifice problemele sistemului pe care îl conduce, procedează în așa fel încât să le poată afla. Căile sunt două, nu mai multe: a) ședințele plenare în care magistrații nu pot, din felurite motive (majoritatea constituind obstacole reale) să-și expună punctul obiectiv de vedere fără să-și pună pielea pe băț (în fața conducătorilor înfipți cu ghearele în scaune, pe lângă care vor rămâne zi de zi după plecarea ministrului): b) discuțiile libere, individuale ori în grupuri mici, cu asigurarea protecției necesare magistraților gata să facă ordine în sistem (fără gândul că îi apasă blocarea oricărei promovări sau, și mai rău, posibilitatea mandatului de arestare pentru tenacitatea lor). Dar, până vom trece de barierea „formei fără fond” mai avem de tras… Nu trebuie să uităm, însă, că răul poate fi măsurat și după complicitatea tăcerii ce ne sufocă.
