Uncategorized

Axa Vatican-Fanar

Ochii întregului mapamond vor fi ațintiți săptămâna viitoare asupra călătoriei pe care Papa Benedict al XVI-lea o va efectua în Turcia, prima țară musulmană vizitată de actualul suveran pontif. Voiajul lui Benedict suscită un interes uriaș, atât pentru că survine la puțin timp după uriașul scandal stârnit în lumea islamică de celebrul discurs papal de la Regensburg, cât și datorită faptului că Benedict al XVI-lea se va întâlni cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, în contextul eforturilor Vaticanului de a restabili comuniunea dintre Bisericile Romano-Catolică și Ortodoxă.

“Dorința este mare în toți ca să luăm parte împreună la același altar pe care este oferit sub vălul sacramentului Jertfa unică a lui Cristos. Dorim să intensificăm rugăciunea pentru ca acea zi să vină cât mai rapid posibil; ziua în care vom putea să frângem împreună Pâinea și să bem din același Potir în care se află prețul mântuirii noastre”. Cu aceste cuvinte, adresate la sfârșitul lunii octombrie episcopilor catolici din Grecia reuniți la Roma, Benedict al XVI-lea și-a enunțat răspicat dorința de a vedea realizat într-un timp cât mai scurt obiectivul fixat imediat după alegerea sa ca Papă: “restabilirea deplinei unități creștine”. Graba suveranului pontif, justificată de durata limitată a pontificatului său – Benedict va împlini 80 de ani anul viitor -, se va concretiza în perioada 28 noiembrie – 1 decembrie într-o vizită calificată de Patriarhul Ecumenic drept una foarte importantă “pentru Turcia și pentru relațiile și dialogul dintre religii”.

În vizorul extremiștilor

Într-adevăr, miza călătoriei este enormă, la fel ca și posibilele ei consecințe. Pe de o parte, Benedict al XVI-lea va avea de înfruntat ostilitatea musulmanilor din Turcia care, la fel ca și coreligionarii lor din lumea islamică, continuă să atace faimosul discurs papal din 12 septembrie de la Regensburg. Atunci, menționarea de către Papă a unui citat critic referitor la profetul Mahomed și metodele sale agresive de răspândire a religiei mahomedane a stârnit reacții violente printre musulmani, materializate prin incendierea de biserici creștine și uciderea unei călugărițe catolice. În Turcia, țară unde mai mulți preoți catolici au fost asasinați în ultimul an, Papa a fost vehement apostrofat de liderii politici și religioși, în frunte cu premierul Recep Erdogan și președintele Directoratului pentru Afaceri Religioase, Ali Bardakoglu. Acesta din urmă a declarat că remarcile Papei “reflectă ura din sufletul său, sunt pline de dușmănie și răutate și reprezintă o amenințare la adresa păcii mondiale”. Climatul tensionat, încins și mai mult de declarațiile și amenințările venite din partea unor grupuri radicale precum și de publicarea unei cărți în care este descrisă asasinarea Papei, au determinat autoritățile să ia măsuri de securitate fără precedent. În total, 4000 de polițiști vor avea misiunea de a-l proteja pe Benedict al XVI-lea. Zeci de lunetiști vor fi desfășurați pe acoperișurile clădirilor, vor fi instalate camere de luat vederi cu circuit închis, iar toate persoanele care vor circula în apropierea zonelor în care se va deplasa Papa vor fi atent verificate. Oficialii de la Ankara au anunțat deja că se așteaptă la proteste violente împotriva Papei, perspectivă care l-a determinat pe Patriarhul Bartolomeu I să avertizeze că astfel de reacții pot cauza probleme Turciei înaintea întâlnirii extrem de importante a Uniunii Europene de la mijlocul lunii decembrie, consacrată progreselor înregistrate de Ankara în vederea integrării în UE. De altfel, situația dificilă a Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol reprezintă un alt subiect extrem de sensibil pentru Turcia și va figura, cu siguranță, pe agenda discuțiilor cu Benedict al XVI-lea. Din cauza persecuțiilor la care a fost supusă constant, Patriarhia Ecumenică, al cărei sediu se află în cartierul Fanar din Istanbul, mai numără în Turcia doar aproximativ 3-4000 de ortodocși, față de 200 de mii la începutul secolului trecut. La aceasta se adaugă refuzul autorităților turce de a deschide școli creștine, confiscarea proprietăților bisericești și piedicile puse extinderii personalității juridice a Patriarhiei de Constantinopol, deși Biserica a jucat un rol esențial în regiune în ultimele 17 secole. Speranța lui Bartolomeu I este ca aceste probleme să-și găsească o rezolvare în momentul în care Turcia va fi admisă în Uniunea Europeană, atunci când va fi obligată să respecte libertățile religioase.

Cauzele Schismei

Cea mai importantă dimensiune a vizitei papale va fi însă cea ecumenică. Atât Benedict al XVI-lea, păstorul a peste un miliard de catolici, cât și Bartolomeu I, liderul spiritual onorific a aproximativ 300 de milioane de credincioși ortodocși, și-au exprimat dorința de a elimina urmările Marii Schisme din 1054, cauzată de disputele referitoare la diferențele dogmatice și ecleziologice dintre Apusul și Răsăritul creștin. La acea vreme, excomunicarea reciprocă dintre Patriarhul Mihail Cerularie și Cardinalul Umberto de Silva Candida, inițiată de legatul papal, a fost rezultatul unei rupturi spirituale care s-a dezvoltat treptat, de-a lungul unei perioade îndelungate, pe marginea a două chestiuni primordiale: purcederea Duhului Sfânt și primatul papal. În bula de excomunicare depusă la 16 iulie 1054 pe altarul bisericii Sfânta Sofia, trimișii papei au reproșat Constantinopolului, printre altele, că a scos din Simbolul credinței învățătura că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul – Filioque. Învinuirea a fost totalmente neîntemeiată, deoarece Crezul niceean, bazat pe Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți și Sinoadele Ecumenice din secolul IV afirmă că Tatăl este singura Sursă a Fiului și a Duhului. Crezul original a fost modificat pentru prima dată de un conciliu local din Toledo (anul 589), care, încălcând principiul sinodalității, a adăugat cu de la sine putere sintagma Filioque, cu scopul de a combate ideile ce negau completa divinitate a Fiului. Schimbarea a fost condamnată ulterior inclusiv de o serie de papi, dar a fost impusă definitiv în Occident la începutul secolului XI.

Celălalt punct major de divergență dintre Roma și Constantinopol – autoritatea papală-, și-a avut originea în pretențiile nejustificate ale episcopului Romei de a hotărî singur în toate chestiunile legate de viața și învățătura Bisericii. Ignorând principiul sinodal de funcționare al Bisericii primare, prin care hotărârile importante erau luate de toți episcopii, care participau cu drepturi egale, Papii s-au rupt de părtășia celorlalți episcopi, încercând să impună primatul Romei în Biserică. De altfel, sinoadele ecumenice n-au acceptat decât un primat onorific, și nicidecum unul jurisdicțional al Romei în cadrul Pentarhiei (cele mai importante cinci scaune patriarhale: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, ordine stabilită pe baza importanței orașelor și a unor considerente istorico-religioase).

Marea cotitură

După producerea schismei au urmat numeroase încercări de restabilire a comuniunii ecleziale dintre Roma și Constantinopole. Cele mai importante tentative au avut loc la Conciliile de la Lyon (1274) și Ferrara-Florența(1438-1439), ambele fiind motivate, în bună măsură, de dorința împăraților bizantini de a primi sprijin militar din partea papalității pentru a rezista amenințărilor suveranului Siciliei și otomanilor. Cum prima condiție pentru primirea ajutorului din Apus era unirea cu Roma, atât la Lyon, cât și la Florența (cu o singură excepție – Mitropolitul Marcu al Efesului), delegații ortodocși au fost de acord cu recunoașterea primatului papal și cu recitarea crezului care să includă filioque. Totuși, în ambele cazuri, hotărârile conciliilor au avut o durată efemeră, fiind respinse de majoritatea covârșitoare a clericilor și laicilor ortodocși. Semnificativă pentru atitudinea generală a credincioșilor a rămas reacția atribuită sorei împăratului bizantin Mihail al VIII-lea după aflarea hotărârii Conciliului de la Lyon: “Mai bine să piară imperiul fratelui meu, decât neprihănirea credinței Ortodoxe”.

Secolele care au urmat n-au făcut decât să adânceasă și mai tare prăpastia căscată între bisericile din Occident și Răsărit, dovadă în acest sens fiind și enciclica din 1895 a Patriarhiei Ecumenice, care plasa catolicismul în afara Bisericii, pe motiv că a introdus “învățături și inovații eretice”, și îi chema pe creștinii apuseni în sânurile Bisericii celei Una, la Ortodoxie. Situația avea să se schimbe spectaculos doar câteva decenii mai târziu, când aceeași Patriarhie de la Constantinopol a emis, în 1920, o hotărâre prin care a numit toate comunitățile religioase din Apus Biserici “înrudite în Hristos și împreună-moștenitoare ale făgăduinței lui Dumnezeu”. Consecințele acestei reorientări teologice s-au văzut la 7 decembrie 1965, când, în urma dialogului ecumenic, au fost ridicate anatemele reciproce printr-o declarație comună a Papei Paul al VI-lea (1963-1978) și Patriarhului Athenagoras I al Constantinopolului (1948-1972). Documentul a subliniat însă “că acest act de dreptate și iertare reciprocă nu este suficient să pună capăt diferențelor vechi și noi care există între Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă și care vor fi depășite prin lucrarea Duhului Sfânt, grație curăției inimilor, regretului nedreptăților istorice, precum și printr-o voință activă de a ajunge la o înțelegere și expresie comună a credinței și a cerințelor ei”. Ultimii 40 de ani au fost martorii amplificării continue a dialogului dintre Vatican și Patriarhia Ecumenică din Constantinopol. Astfel, Papa Paul al VI-lea l-a vizitat pe Patriarhul Ecumenic Atenagoras în 1967, iar la un an după alegerea sa ca Papă, Ioan Paul al II-lea l-a vizitat pe Patriarhul Ecumenic Demetrios, în 1979. Această întâlnire a deschis calea dialogului teologic oficial dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, inaugurat în 1980. În noiembrie 2004, Patriarhul Bartolomeu a călătorit la Roma unde Papa Ioan Paul al II-lea i-a înapoiat moaștele Sfântului Grigorie Teologul și ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ambii Arhiepiscopi ai Constantinopolului. El a participat de asemenea la funeraliile lui Ioan Paul al II-lea, în 2005, și așteaptă acum sosirea Papei Benedict al XVI-lea, împreună cu care va semna și citi o declarație de solidaritate ecumenică în data de 30 noiembrie 2006.

Ecumenism sau apostazie?

Schimbarea cu 180 de grade a atitudinii Constantinopolului față de Vatican se explică prin evenimentele derulate la începutul secolului XX, când autoritatea și influența Patriarhiei Ecumenice au fost afectate profund de războaiele balcanice (1912-1913) și de războiul greco-turc (1919-1923). Înfrângerea grecilor în Asia Mică a pus în pericol însăși existența scaunului patriarhal, și doar intervenția puterilor străine a făcut ca acest scaun să nu fie transferat în… Elveția. Prin Tratatul de la Lausanne din 1923 au fost desființate toate drepturile național-bisericești ale patriarhului, iar din cauza exodului forțat al populației grecești, Patriarhul Ecumenic a ajuns în situația de a păstori doar câteva mii de credincioși în toată Turcia. Confruntată cu perspectiva desființării ei și aflată sub puternice presiuni de natură politică, Patriarhia Ecumenică a adoptat un ton ecumenist, asumându-și rolul de portavoce într-un demers străin până atunci ortodoxiei, a cărei teologie tradițională susține că romano-catolicii sunt eretici, iar sacramentele lor lipsite de grație (potrivit Sfântului Marcu al Efesului, “Latinii nu sunt doar schismatici, ci și eretici”, în timp ce Sfântul Grigorie Palama afirmă că “Latinii au părăsit țarcul Bisericii”). Treptat, alte biserici autocefale au fost atrase în mișcarea ecumenică, fapt care a alarmat Sfântul Munte Athos – garantul purității dogmatice a Bisericii Ortodoxe -, și pe cei mai luminați teologi ortodocși ai secolului XX. Aceștia au demontat teoria dezvoltată de ecumeniștii ortodocși și catolici, potrivit căreia Ortodoxia și papismul sunt cei doi plămâni prin care respiră Biserica, și care, pentru ca să poată să respire corect și din nou, trebuie să-și sincronizeze respirația. Teologi ca Gheorghe Florovski, Iustin Popovici sau Seraphim Rose au avertizat că în numele ecumenismului sunt trecute cu vederea sau revizuite o serie de principii de bază ale Ortodoxiei, și că falsa unire a credințelor riscă să conducă la apostazie. Semnele vremurilor au fost intuite profetic de Sfântul Iustin Popovici (1894-1979), într-o scrisoare întocmită în 1977 în numele Sinodului Episcopilor din Biserica Ortodoxă Greacă: “Comportamentul reprezentanților Constantinopolului din ultimii zece ani reflectă aceeași tulburare nesănătoasă și condiție spirituală bolnavă care a condus Biserica în secolul al XVI-lea la trădare și rușine… Astăzi situația este și mai serioasă. În acele vremuri Constantinopolul era o comunitate vibrantă cu milioane de credincioși, capabilă să depășească repede crizele, ispita de a trăda Credința și Împărăția Cerurilor pentru împărăția cea lumească. Astăzi Constantinopolul are dieceze fară oameni, episcopi fără enoriași, și cu toate acestea, vrea să țină soarta întregii Biserici în mâinile sale! Astăzi nu trebuie să fie, și nu poate exista nici un alt fel de Florența!”.

Ecumenismul nu are absolut nici o legătură cu ecumenicitatea și catolicitatea Bisericii, care este pe deplin păstrată, atât geografic cât și ecleziologic, în Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, adică Biserica Ortodoxă, care continuă să creadă ceea ce a fost crezut “întotdeauna, pretutindeni și de către toți”. Existența ereziilor nu neagă nici unitatea, nici ecumenicitatea și nici catolicitatea Bisericii. Biserica continuă să fie una și universală. Erezii și schisme ca “bisericile” “catolice” și protestante ale Apusului sau cele anti-calcedoniene ale Răsăritului nu sunt bisericile locale autentice și legitime ale acelor ținuturi; aceste biserici redobândesc unitatea și catolicitatea, devin adevărate biserici, doar atunci când sunt reintegrate în credința și viața Bisericii Ortodoxe Sobornicești (Catolice), care nu este doar adevărata Biserică, ci și singura Biserică.

Patriarhia Ecumenică este în prezent supusă unor restricții severe din partea guvernului turc. Prin deciziile luate în 1923 și 1970, Ankara a impus limitări semnificative în procesul de alegere a Patriarhului. În plus, statul turc nu recunoaște rolul istoric pe care Patriarhul de la Constantinopol îl joacă în viețile creștinilor ortodocși din afara Turciei. Guvernul de la Ankara a închis în 1971 Școala Teologică din insula Halki și, în ciuda a numeroase apeluri formulate de diferite organizații și autorități religioase, nu permite redeschiderea institutului, afectând grav capacitatea Patriarhiei de a pregăti candidați pentru această înaltă slujire. În noiembrie 2005, parlamentul turc a adoptat o lege care permite returnarea proprietăților organizațiilor minorităților creștină și evreiască confiscate de stat în anul 1970. Decizia nu se referă la redeschiderea Școlii Teologice din Halki.

Fragmente din scrisoarea adresată la 11/24 mai 1999 de conducerea Sfântului Munte Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I

“În discursul Vostru rostit în fața delegației papale în noiembrie 1998, au fost exprimate anumite puncte de vedere surprinzătoare pentru comunitatea credincioșilor ortodocși. Acestea ne-au mâhnit foarte mult și ne-au tulburat sufletele. Cum să le răspundem? Cum să justificăm ceva ce nu este justificabil? Cum să ne convingem pe noi înșine și pe copiii noștri spirituali că vorbele Voastre sunt conforme cu Credinția și Tradiția Ortodoxă, când în mod evident ele pricinuiesc răsturnarea Tradiției Bisericii și ofensează conștiința Ortodoxă? Cum să judecăm următoarele declarații drept conforme Tradiției Ortodoxe? “Suntem obligați prin aceasta…să reconsiderăm politica noastră, să aruncăm aluatul vechi pentru a deveni aluat nou…”, iar în alt loc “Pocăința noastră pentru trecut este indispensabilă”. Suntem deci obligați, Preasfinția Voastră, să reconsiderăm Tradiția Sfinților noștri, de la Fotie, Grigorie Palama și Marc al Efesului, până la Nicodim al Sfântului Munte și Atanasie de Paros, ale căror lupte împotriva învățăturilor heterodoxe și stăruința neînduplecată în păstrarea dogmelor sfinte și a etosului Ortodoxiei constituie moștenirea primită de la ei? Putem ignora cuvintele lui Grigorie Palama: “Mărturisirea noastră de credință este trainică în toate aspectele și reprezintă pentru noi o cunună a mândriei și este speranța ce nu poate fi făcută de rușine”? Socotim imperativ, Preasfinția Voastră, să faceți anumite clarificări care sunt necesare: pentru a risipi impresia că aceste cuvinte, cel mai probabil spuse fără să le acordați cuvenita atenție, exprimă punctul Vostru de vedere; pentru a alina pe cei ale căror conștiințe au fost scandalizate; pentru a oferi bucurie celor evlavioși, care văd în Credința Ortodoxă chezășia sigură a mântuirii și cel mai mare dintre darurile lui Dumnezeu. Este o credință pe care Biserica a păstrat-o cu mari sacrificii, pentru a putea constitui calea adevăratei cunoașteri a lui Dumnezeu. Este o credință pe care credincioșii o simt în pericol de a fi pierdută din cauza unor orientări teologice nechibzuite, precum cele exprimate în discursul de mai sus adresat delegației papale. În plus, rugăciunile comune, așa cum sunt practicate, sunt în mod clar împotriva Sfintelor Canoane ale Bisericii. Fără îndoială, dumneavoastră personal nu ați participat la astfel de rugăciuni comune, dar Ierarhi Ortodocși și într-adevăr, Capi ai Bisericilor au participat. În România, papa și Patriarhul au binecuvântat împreună o congregație mixtă de romano-catolici, uniți și ortodocși. Rugăciunea comună din România deschide Kerkoporta (poarta prin care primele trupe otomane au pătruns în 1453 în capitala Imperiului Bizantin – n.n.) prin care Biserica Ortodoxă va fi în pericolul capturării spirituale. Prea Fericitul Patriarh al Bisericii din România este prea slab, se pare, pentru a ține piept politicilor liderilor națiunii sale care fac demersuri de deschidere spre Occident; în acest context o vizită oficială a Papei într-o țară ortodoxă a avut loc recent pentru prima dată în istorie”.

Patriarhul Bartolomeu, de origine greacă, s-a născut în anul 1940 în insula Imvros (astăzi Gokceada, Turcia), purtând numele Demetrios Archondonis. Ca cetățean al Turciei, Demetrios a urmat cursurile primare și liceale la Imvros și Istanbul. După terminarea facultății la Școala Teologică Halki, din Istanbul, viitorul Patriarh a făcut studii postuniversitare la Institutul Pontifical Oriental al Universității Gregoriene din Roma, la Institutul Ecumenic din Bossey (Elveția) și la Universitatea Ludwig-Maximilians din Munchen. Hirotonit diacon în 1961 și preot în 1969; a fost prodecan al Școlii Teologice din Halki(1968-1972) înainte de a fi numit secretar personal al predecesorului său, Patriarhul Ecumenic Demetrios (1972-1990). În anul 1973 este ales Mitropolit al Philadelphiei iar în 1990 Mitropolit al Calcedonului. La 22 octombrie 1991 devine cel de-al 270-lea Arhiepiscop al Constantinopolului și Patriarh Ecumenic. Vorbește limbile greacă, turcă, italiană, germană, franceză, engleză, greacă clasică și latină. A primit numeroase distincții din partea unor instituții academice, iar în 1997 i s-a decernat Medalia de Aur a Congresului Statelor Unite. Experiența personală și educația teologică l-au determinat să acorde o atenție deosebită promovării relațiilor ecumenice și rezolvării problemelor mediului înconjurător, fapt pentru care a și fost poreclit “Patriarhul Verde”. Este implicat intens în activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor, susținând demersurile de reconciliere cu Bisericile Romano-Catolică și Anglicană și inițiind multiple întâlniri internaționale cu lideri spirituali musulmani și evrei.

Papa Benedict al XVI-lea s-a născut în localitatea germană Marktl am Inn, la 16 aprilie 1927. În ultimele luni ale celui de-al doilea război mondial a fost înrolat în Hitlerjugend (Tineretul Hitlerist), fiind convocat în forțele auxiliare antiaeriene. Între 1946-1951 a studiat filosofia și teologia la Universitatea din Munchen și la școala superioară din Freising. A fost hirotonit preot în 1951, iar în 1953 a obținut doctoratul în teologie cu o teză intitulată: “Poporul și Casa lui Dumnezeu în doctrina Sf. Augustin despre Biserică”. În 1977 a fost consacrat episcop, respectiv cardinal. La 25 noiembrie 1981 a fost numit de către Papa Ioan Paul al II-lea prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței; președinte al Comisiei Biblice și al Comisiei Pontificale Teologice Internaționale. La 30 noiembrie 2002 devine președinte al Colegiului Cardinalilor. Pe 19 aprilie 2005, în a doua zi de Conclav, a fost ales ca al 265-lea Papă, cu numele de Benedict al XVI-lea. Vorbește limbile germană, italiană, franceză, spaniolă, portugheză, latină, greaca veche și ebraica. Membru onorific a numeroase academii și universități. Îi place să cânte la pian și îi preferă pe compozitorii Mozart și Beethoven. Poreclit în trecut “Panzer cardinal” sau “Rottweiler-ul lui Dumnezeu”, Benedict al XVI-lea este considerat un dârz susținător al doctrinei și valorilor catolice și a importanței lor pentru supraviețuirea civilizației occidentale, caracterizată de Papă drept “decreștinată”, “secularizată” și afectată de virusul “relativismului moral”.

Părintele Dumitru Staniloae (+1993)

“Eu nu prea sunt pentru ecumenism; socotesc că ecumenismul este produsul masoneriei; iarăși vor să relativizeze credința adevărată. A avut dreptate Biserica zicând că nu prea suntem uniți. Ecumenismul este pan-erezia timpului nostru. Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă nu sunt două surori. Nu există decât un singur cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică. Deci noțiunea de Biserici surori este improprie.”

Programul vizitei papale

Benedict al XVI-lea va sosi în Turcia marți, 28 noiembrie, la ora 13, pe aeroportul internațional din Ankara. După o vizită la Mauseoleul Atatürk, suveranul pontif se va întâlni cu președintele Turciei, Ahmet Necdet Sezer, vice-premierul Abdulah Gull, președintele Directoratului pentru Afaceri Religioase, Ali Bardakoglu, și membrii Corpului Diplomatic. Miercuri, 29 noiembrie, Papa va celebra liturghia la Efes, după care va pleca la Istanbul, unde se va ruga la Catedrala Patriarhală Sfântul Gheorghe și va avea o întâlnire privată cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I. Programul zilei de joi, 30 noiembrie, cuprinde participarea la liturghia oficiată la Catedrala Sfântul Gheorghe, o vizită la Muzeul Sfânta Sofia, un moment de rugăciune la Catedrala Apostolică Armeană și întâlniri cu înalți reprezentanți ai comunităților catolice și ortodoxe armene și siriene, cu Marele Rabin al Turciei, Isak Haleva, și un dineu cu membrii Conferinței Episcopale Catolice. În ultima zi a vizitei, 1 decembrie, Benedict al XVI-lea va participa la Liturghia de la Catedrala catolică Spiritul Sfânt după care va pleca la Roma în jurul orei 13,15.

Ioan BUTIURCÄ‚

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close