Comuna urbană Albești

Sașii au plecat demult din Albești, lăsând în urmă, munca lor de o viață: case parcă supradimensionate pentru ceea ce înseamnă sat tradițional românesc, acareturi la fel de impresionante, biserici gotice a căror piatră mai păstrează ecoul liedurilor intonate de comunitatea luterană și amintirea care încă mai dăinuie în evocările sătenilor. Cei care astăzi locuiesc în casele sașilor, tinerii mai ales, au același dor de ducă, de parcă pereții caselor i-ar goni. Dar dacă sașii plecau la ei acasă, românii pleacă de acasă.

“Din sat au plecat foarte mulți tineri, majoritatea dintre ei în Spania. Mai puțini, dar totuși destul de mulți, sunt în Italia și Germania. I-a mânat de acasă lipsa banilor. Noi, tinerii, suntem plini de idealuri. Dacă nu putem să ne realizăm acasă măcar o parte a planurilor pentru viața pe care o avem în fața noastră, ne forțăm poate destinul și plecăm prin lume. Banii sunt cei care ne mână afară din țară. Dacă am putea aici, acasă, să câștigăm bani pentru a avea o viață decentă, credeți că am mai pleca? Nici acolo departe nu e ușor, dar gândul că după o perioadă poți să-ți realizezi planurile, îți dă tărie. Gândul ăsta învinge și dorul de casă și de cei lăsați în urmă, fie familie, fie copil”, ne-a spus Rodica Albu, o tânără mămică din Albești. Rodica este angajată a unei fabrici din Sighișoara, dar acum se află în concediu de maternitate pentru creșterea copilului până la doi ani. Soțul ei, a plecat de acasă la lucru în Spania la începutul anului, așa că pentru a-l vedea a făcut și ea un drum până acolo.

Copiii lumii

“Atunci când ne-am mutat în casa asta eram mici și evadarea din spațiul strâmt al apartamentului din Sighișoara, în imensitatea casei ăsteia, ne-a dat posibilitatea să ne manifestăm. Alergam ca bezmeticii dintr-o cameră în alta până ne goneau părinții afară din casă. Acum din cinci frați, am rămas acasă doi. Unul dintre frați a plecat în Germania, la lucru, pentru că ne trebuiau bani să cumpărăm casa în care locuim”, își retrăiește Rodica amintirile. Banii au venit repede, casa a fost cumpărată, dar el a rămas acolo. Una dintre surori, după ce s-a căsătorit, a plecat cu soțul ei în Italia, iar cei din familie știu că decizia a fost una corectă. Cealaltă soră s-a căsătorit și locuiește în Albești, la casa ei, dar gândul la posibila realizare “dincolo” există. Anul trecut s-a căsătorit și singurul frate, apoi a plecat pe urmele celorlalți în Europa.

Diferența dintre sat și oraș

În Albești există toată facilitățile necesare unui trai urban. Apă curentă, electricitate, gaz metan. Inclusiv mijloacele de transport în comun le dau localnicilor sentimentul de urbanism. Diferența dintre viața la țară și cea de la oraș începe și se termină la poarta ce dă în grădina de zarzavat sau la bicicleta, tractorul ori căruța care te poartă la câmp. Atât. Ca și la oraș, aproape că nu mai există tradiții, costumele populare sunt la muzeu, iar viața are un ritm trepidant. Singurul lucru la care țăranii din Albești nu au renunțat de dragul confortului a fost dorința lor de a avea curțile pline de animale. Găini, porci, rațe, vite, într-un număr de neimaginat, își fac simțită prezența prin cotcodăceli, grohăituri, mugete și măcăituri. “Există curtea din fața casei și curtea de animale. Poate asta e una din puținele tradiții păstrate. Și datorită ei se mai poate vorbi despre masa tradițională de sărbătoare. Bucatele tradiționale la români se fac după un ritual pe care în altă parte nu știu dacă oamenii îl mai păstrează. Respectăm posturile în care nu mâncăm carne sau alte produse de la animalele pe care le creștem, în schimb consumăm foarte multe legume și zarzavaturi pe care le-am adunat din grădină “pe încercate” și le-am păstrat până acum în pivnițe, tocmai pentru acest moment”, ne-a spus Aurica, o altă localnică intrată deja în spiritul postului Crăciunului.

“Încotro?”

Pe străzile largi din Albești, oamenii dau impresia că se grăbesc spre ținte precise. După ce am dat bună ziua trecătorilor, așa cum se cuvine, am întrebat pe cei mai grăbiți dintre ei “Încotro?” Răspunsurile lor au fost foarte variate. “Apoi am terminat treaba și mă așteaptă prietenii la o cinzeacă la bar. Trebuie să o bem înainte de amiază ca să ne tihnească mâncarea ușoară de post”, ne-a spus zâmbind Hegbeli Anton. A rămas o vreme lângă noi, povestindu-ne despre viața lui zilnică, însă doar părea că e interesat ca noi să aflăm asta. De fapt îl aștepta pe Szekely Geza, care atunci când a ajuns lângă noi duhnea a țuică. “N-am beut domnișoară, da-s beat de cap că am stat lângă cazanul de țuică. Mi-a venit rândul să-mi fierb și eu borhotul. Să tot iasă vreo 50 de kg atâte cât ne dau europenii voie să facem pentru nevoi personale. Da io le zic că fac țuica pe vreo trei ani că mi se strică dragi de prune. Iarna-i lungă, prieteni am mulți și când gustăm la minus 20 de grade licoarea de 50, explodăm”, ne-a spus glumind și trăgând încontinuu cu ochiul, șmecherește, nenea Geza. I-am lăsat pe cei doi prieteni care s-au lansat într-o discuție despre producția de prune a anului viitor și am întrebat și alți localnici “încotro”. Unii mergeau la cumpărături, unii la vecinii din celălalt capăt al străzii, un copil întârziat fugea, minune, la școală… Nimeni nu mergea la lucru. Pentru că pentru țăranul român sezonul de lucru s-a încheiat.

Ulița socială

Toată munca zilnică, în afara fiertului țuicii se desfășoară în spatele înaltelor porți în gospodăriile mari și frumoase. Iar drumul, fosta uliță principală a satului modern, a luat locul șezătorilor. Este locul în care noutățile bune sau rele se află și se transmit mai departe. “Ca acum se fac 17 ani de când vecina, Anișoara de peste drum, m-o strigat: “Tu Marie, hai că nu știu ce s-o întâmplat că o schimbat ăștia de la București imnul țării”. Am stat zile și nopți cu ochii-n televizor că și văcuțele săracele o rămas nemulse și am văzut ce i-o făcut lu’ săracu’ Ceaușescu. Acuma noi nu zicem că Elena n-o fost capul răutăților, că doar știe toată lumea că o făcut din săracul ce o vrut ea, și rău o ajuns. Ne întâlneam aici în drum vecinii, ne întrebam dacă am văzut cutare și cutare și fugeam iară la televizor. I-am văzut și pe artiștii ăștia doi când ăla, nu mai știu cum îl cheamă, îi zicea frumușelului de Dinescu “fă-te că lucrezi”. No, ăla o fost sfârșitul. De atunci toți care s-o ridicat și au ajuns mari, au lucrat în așa fel, încât ne-o adus la sapă de lemn. Din țară bogată am ajuns săraci. Mai glumim între noi și spunem că stăm pe drum și vorbim pentru că din cauza sărăciei ne e rușine să ne mai chemăm vecinii în casă. Că trebuie să-i omenim și nu avem cu ce”, ne-a pus la curent Maria Aron cu mersul lucrurilor și cu rolul străzii în Albești. În mijlocul străzii din Albești.

Eugenia KISS